Stiri Crestine | Info Crestin | Actualitate Crestina Online Traim Vremurile Sfarsitului. Fii informat!
Are importanţă la ce şcoală studiază copiii noştri? De răspunsul pe care părinţii îl dau acestei întrebări depind atât viitorul propriilor copii, cât şi viitorul unei naţiuni. Winston Churchill, influentul om de stat britanic, a fost de părere că până şi imperiile depind de educaţia dată tinerilor: „Imperiile viitoare sunt imperiile minţii”. În faţa dascălilor de astăzi se află candidaţii de mâine la preşedinţie, stă noua generaţie de scriitori, de parlamentari, de judecători care vor genera curente de opinie, vor guverna şi vor propune noi legi, precum şi electoratul care va vota aceste propuneri. Avea profundă dreptate rabinul care a scris în Talmud: „Când îl înveţi pe fiul tău, îl înveţi şi pe fiul fiului tău”. Iar Henry Adams a completat această idee, spunând: „Un învăţător are efect chiar asupra eternităţii; niciodată nu poate spune unde se sfârşeşte influenţa sa”. Dar nimeni nu a subliniat mai pregnant importanţa cunoaşterii decât a făcut-o Dumnezeu: „Poporul Meu va pieri, pentru că nu mai cunoaşte pe Domnul” (Osea 4:6). Dumnezeu vede infinit mai departe decât noi, de aceea El poate vorbi despre efectul veşnic al cunoaşterii:„Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17:3). De multe ori nu percepem nici măcar efectele cunoaşterii care ne influenţează de zeci de ani existenţa şi prin care ne este periclitată fericirea de-o clipă.
Când este vorba de educaţia copiilor noştri trebuie să ţinem cont şi de nivelul de pregătire al profesorilor. Grecii din antichitate au dat dovadă de înţelepciune călăuzindu-se după un dicton care suna cam aşa: „Nu folosi un sclav pentru educaţia copilului tău ca să nu te trezeşti în final cu doi sclavi”. Domnul Iisus a enunţat foarte clar acest principiu: „Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său, dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său” (Luca 6:40). Studenţii nu au nicio şansă de a se ridica peste nivelul profesorilor, motiv pentru care are foarte mare importanţă nivelul de pregătire al dascălilor pe care îi au. Dacă am urmări fericirea doar aici pe pământ, cu siguranţă că am găsi suficiente şcoli publice care excelează în predarea disciplinelor de învăţământ. Dar creştinii sunt mult mai interesaţi de asigurarea veşniciei copiilor lor, decât de asigurarea unei existenţe confortabile, însă efemere, aici pe pământ. Domnul Iisus a spus: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16:26). Karl Menninger ne-a prevenit prin cuvintele: „Ceea ce este un învăţător este mult mai important decât ceea ce învaţă el”. O întreagă oră de dirigenţie despre pericolul fumatului nu a avut prea mare efect asupra colegilor mei când profesorul a încheiat-o cu întrebarea: „Băieţi, are cineva un foc să-mi aprind ţigara?”
Tragedia şcolilor de stat constă în faptul că L-au exclus pe Dumnezeu din sistemul de învăţământ, introducând la clasă o educaţie ateistă, o viziune umanistă despre lume şi viaţă. Ateism înseamnă negarea existenţei lui Dumnezeu. Conform acestei teorii, materia este veşnică, viaţa a apărut în mod accidental, printr-o serie de reacţii chimice ale materiei, pe parcursul unei perioade foarte îndelungate. Astfel a apărut omul, care, în ultimă instanţă, nu ar fi altceva decât un animal mai evoluat ce a reuşit să supravieţuiască adaptându-se tuturor transformărilor survenite în timp. Iar umanism înseamnă eliberarea omului de religie, adică de autoritatea lui Dumnezeu, când omul ocupă locul central în univers, decizând singur pentru sine ce este bine şi ce este rău. Implicaţiile acestei educaţii sunt devastatoare. În sfârşit, omul a ajuns liber să facă ce-i place, fără să fie îngrădit de normele impuse de Dumnezeu. Astăzi nimic nu mai are valoare absolută, totul este relativ. Niciodată în istorie acest spirit de răzvrătire împotriva moralei divine nu s-a manifestat cu atâta pregnanţă ca în generaţia noastră. Oamenii l-au exclus pe Dumnezeu din şcoli nu pentru că ar fi demonstrat ştiinţific că El nu există, ci pentru că nu vor să se supună legilor Lui morale. Aldous Huxley, un promotor important al introducerii teoriei evoluţioniste în programa şcolară, a recunoscut cu sinceritate care a fost adevăratul motiv care l-a determinat să opteze pentru această concepţie: „Noi am dorit eliberarea… de sub un anumit sistem moral. Am protestat împotriva moralităţii pentru că ea a venit în conflict cu libertatea noastră sexuală”.
În Statele Unite nu a trecut mai mult de o generaţie de când actualii părinţi au fost îndoctrinaţi cu această ideologie ateistă, iar efectele catastrofale nu au întârziat să apară: tinerilor de liceu li se distribuie prezervative, fetele care rămân gravide pot avorta fără aprobarea părinţilor, convieţuirea nelegitimă dintre un băiat şi o fată a devenit ceva comun în dormitoarele studenţilor, divorţul este privit drept ceva normal, pornografia a ajuns cea mai rentabilă afacere, cuplurile de homosexuali şi de lesbiene cer să li se recunoască statutul de familie şi să primească pensie, iar consumul de alcool, droguri, infracţiunile şi violenţa depăşesc limitele imaginabile. Este în creştere numărul celor care comit abuzuri asupra copiilor şi care primesc pedepse minime deoarece nu sunt consideraţi delincvenţi, ci doar bolnavi psihic. Iar ciudăţenia cea mai mare este că tocmai umanismul, care le cere creştinilor să fie toleranţi faţă de toate celelalte curente ideologice, se manifestă cu cea mai mare intransigenţă faţă de creştinii care îşi revendică propria credinţă. Câtă dreptate a avut Benjamin Rush, unul dintre cei care au semnat aprobarea Constituţiei Statelor Unite şi pe care unii l-au numit părintele învăţământului american, atunci când a scris: „Dacă vom permite îndepărtarea Bibliei din şcoli, vom constata o explozie a rebeliunii şi a crimei”.
Ori de câte ori este periclitată baza unei construcţii, prăbuşirea sa este inevitabilă. Temelia oricărei societăţi o constituie morala şi dreptatea; când această temelie este surpată, intervenţia câtorva oameni drepţi nu poate stăvili prăbuşirea edificiului acelei societăţi: „Când temeliile se surpă, ce mai poate face cel drept?”(Psalm 10:3).
Educaţia creştină exercită asupra copiilor din şcolile creştine o influenţă sănătoasă. Statisticile confirmă faptul că foarte puţini dintre cei care studiază în şcoli creştine ajung să fie implicaţi în afaceri ilegale, să fie dependenţi de alcool, să aibă relaţii sexuale înainte de căsătorie sau să deţină arme. Dintre toţi studenţii care se fac vinovaţi de infracţiuni pe teritoriul Statelor Unite, numai 12% au studiat în şcoli sau universităţi creştine.
De ce există totuşi, chiar în America, atât de mulţi părinţi care nu pot face diferenţa între o şcoală creştină şi una necreştină? Deoarece comportarea morală a acestei generaţii de credincioşi nu se deosebeşte radical faţă de a necreştinilor. Şi totuşi, viitorul oricărei societăţi depinde de educaţia dată copiilor. Aceştia sunt ca nişte mlădiţe, care se lasă mai uşor lucrate. Călugării iezuiţi aveau o maximă despre un tipar educaţional care a dat întotdeauna rezultate: „Daţi-mi un copil să-l cresc primii şapte ani, iar eu vă voi da omul”.
Niciodată nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea pentru un copil care a studiat la o şcoală creştină, chiar dacă rezultatele nu sunt deloc spectaculoase; trebuie să ai răbdare, căci educaţia primită nu se poate să nu-şi facă efectul: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă;chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22:6). Educaţia creştină trebuie să înceapă însă din familie şi trebuie să constituie o preocupare permanentă a părinţilor şi a dascălilor: „Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău.Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale” (Deuteronom 6:6-9). Decăderea morală şi spirituală nu va întârzia să apară ori de câte ori se încalcă această poruncă divină. Dumnezeu „lege a pus în Israel. Câte a poruncit părinţilor noştri ca să le arate pe ele fiilor lor, ca să le cunoască neamul ce va să vină. Fiii ce se vor naşte şi se vor ridica, şi le vor vesti fiilor lor. Ca să-şi pună în Dumnezeu nădejdea lor şi să nu uite binefacerile lui Dumnezeu şi poruncile Lui să le ţină. Ca să nu fie ca părinţii lor” (Psalm 78:5-8). Strămoşii lor au falimentat într-o singură generaţie:„Poporul a slujit Domnului în toate zilele lui Iosua şi în toate zilele bătrânilor, a căror viaţă s-a prelungit după Iosua şi care văzuseră toate lucrurile cele mari ale Domnului, pe care le făcuse El cu Israel. […] Şi după ce tot rândul acela de oameni a trecut la părinţii lor şi când s-a ridicat în locul lor alt rând de oameni, care nu cunoşteau pe Domnul şi lucrurile Sale pe care le făcuse cu Israel. Atunci fiii lui Israel au început a face rele înaintea ochilor Domnului şi s-au apucat să slujească baalilor” (Judecători 2:7-11). Răul manifestat în acea perioadă şi descris de profetul Samuel – „fiecare făcea ce i se părea că este drept” (Judecători 17:6) – nu reprezintă altceva decât umanismul promovat astăzi cu atâta zel în şcolile din lumea întreagă.
Există mulţi părinţi în România care au avut parte numai de educaţie ateistă şi ca atare sunt probabil de acord cu cele subliniate anterior, însă ezită să-şi dea copiii la o şcoală creştină din pricină că nu dispun de resursele financiare necesare. Şi totuşi, aceşti părinţi buni fac eforturi extraordinare pentru ca, în ceea ce depinde de ei, copiii lor să fie bine îmbrăcaţi, să aibă şi o maşină, să locuiască într-o casă bună şi să se bucure de un trai îmbelşugat. Ei uită însă că peste o sută de ani nu va conta în ce casă au crescut copiii lor, ce haine au purtat, ce maşină au condus ori ce cont au avut la bancă, ci va conta un singur lucru: unde îşi vor petrece veşnicia şi ce răsplată vor avea acolo sus.
Este adevărat, o educaţie bună cu repercusiuni veşnice costă, dar să nu uităm cuvintele lui Bob Talbert: „Dascălii buni costă, însă dascălii răi costă şi mai mult”. Niciun efort nu trebuie cruţat când este vorba de instruirea copiilor tăi. Dacă nu dispui de banii necesari pentru acest scop, va trebui neapărat să îţi reconsideri lista de priorităţi. Probabil că va fi necesar să renunţi timp de câţiva ani la vacanţele de vară sau să amâni cumpărarea unei case noi ori a unei noi maşini, în ultimă instanţă chiar să-ţi cauţi un al doilea serviciu, prin care să suplimentezi bugetul de care ai nevoie pentru educarea copiilor tăi. Fiecare biserică mare dintr-o comunitate urbană ar trebui să aibă anexată o şcoală creştină care să asigure educaţia copiilor cel puţin până la ciclul gimnazial.
A oferi copiilor tăi o educaţie creştină este cea mai bună investiţie posibilă. Şi cei care au primit din partea lui Dumnezeu mulţi bani să nu uite că nu există o folosire mai înţeleaptă a lor decât a suporta cheltuielile unui copil la o şcoală creştină, a-şi dona surplusul financiar pentru construcţia unei şcoli creştine sau pentru salariile profesorilor creştini.
A Dumnezeului nostru bun şi atotputernic, care „poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi” (Efeseni 3:20), să fie slava în Biserică şi în Hristos Iisus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.
