[ad_1]
„Reformele blânde și graduale, îmbunătăţirile serioase, răspândirea instrucţiei publice, respectarea drepturilor tuturor claselor (…) acestea sunt singurele elemente de regenerare pentru noi.” (Mihail Kogălniceanu, 1852)
Sună atât de actual cuvintele lui Kogălniceanu, sfetnicul devotat al lui Alexandru Ioan Cuza, cuvinte rostite înainte ca domnitorul să înceapă a pune în aplicare chiar asemenea reforme de modernizare! Și asta în doar șapte ani după Unirea Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859, încât s-a spus, pe bună dreptate, că domnitorul a realizat mai mult decât a reușit Carol I, care i-a urmat, în lunga sa domnie de 48 de ani.[1] Cuza a pus în practică, uneori prin politica „faptului împlinit”, numeroase reglementări: o nouă constituţie, reforma învăţământului (care presupunea obligativitatea instrucţiei primare, inclusiv la sate, pregătirea specială a învăţătorilor, trecerea la grafia latină etc.), Codul Civil, Codul Penal, Codul Comercial, înfiinţarea Universităţilor din Iași și București, modernizarea armatei, secularizarea averilor mănăstirești, împroprietărirea ţăranilor etc. Totuși pare atât de straniu ca, la scurtă vreme după acest debut fulminant al progresului, în luminatul secol al XX-lea, la 1907, să constatăm disperarea și sărăcia ţăranilor, care declanșau marea răscoală, înăbușită în sânge prin acordul tacit al forţelor politice ale vremii și cu ajutorul armatei.
Apare ca o fractură în linia ascendentă, presupus ireversibilă, a vieţii sociale și nu putem să nu ne întrebăm ce a declanșat-o sau măcar ce factori putem detecta noi, astăzi, care să o fi influenţat. Este un exerciţiu de luciditate pentru cei care cred – dincolo de clișeu – că se poate învăţa din istorie, pentru a nu repeta greșelile trecutului. Cel puţin anumite tare de gândire tot vom putea identifica, pentru a ne strădui să le dizolvăm, să le eliminăm din concepţiile noastre. Desigur că este o preocupare anevoioasă, ce se poate extinde pe perioade destul de lungi, dar un început bun tot vom reuși să marcăm, printr-o reflecţie mai profundă asupra unor „automatisme” culturale de gândire.
Înfrăţirea între români
Revenind la tabloul glorios al înfrăţirii românilor din Moldova și Muntenia, ne întrebăm ce s-a întâmplat cu împroprietărirea ţăranilor, dacă îi regăsim în asemenea stare înapoiată 43 de ani mai târziu. Și, dacă istoria nu ne este prea familiară, atunci arta care a reflectat marea dramă a răscoalei și viaţa grea a ţăranului român poate fi ilustrativă[2]. Istoricul Florin Constantiniu notează că, atunci când Mihail Kogălniceanu s-a adresat primului parlament al ţării, în special reprezentanţilor moșierimii latifundiare, în 1862, pentru a susţine reforma agrară, s-a confruntat cu o respingere clară, cu toate că argumentele sale ar fi putut să miște inimile: se referea la lipsurile și la nevoia primară de hrană a celor obidiţi, la faptul că ridicarea situaţiei lor economice ar fi benefică ţării în întregime, la vitejia lor ca ostași care au apărat pământurile și care, în viitor, se poate să mai fie chemaţi să lupte, pentru a ocroti atât ţara, cât și altarul. „O, nu drămuiţi brazda de pământ trebuitoare hranei ţăranilor. (…) Gândiţi la originea averilor dumneavoastră; gândiţi că cea mai mare parte din ele o datoriţi muncii și sudoarelor lor.”[3]
Replica premierului de atunci, Barbu Catargiu, exprima un refuz categoric și un dispreţ suveran, cinic, faţă de ţărani, pe care-i acuza de lene, ca fiind sursa sărăciei lor. A fost nevoie ca domnitorul să dizolve Parlamentul, după un an de discuţii sterile, pentru a da o nouă constituţie, prin Statutul dezvoltător, și o altă lege electorală, cu mult mai mare cuprindere electorală.[4] Numai așa a devenit posibilă reforma agrară, ceea ce i-a atras ura moșierimii și a clerului, dar și recunoștinţa celor eliberaţi din iobăgie și din robie. Pentru a înţelege umanitatea acestei gândiri reformatoare, să amintim că eseul lui Kogălniceanu, din 1853, Ochire istorică asupra sclaviei a ajuns să prefaţeze celebra carte Coliba unchiului Tom, a americancei Harriet Beecher Stowe[5], care a „prefaţat” și ea mișcările americane de desfiinţare a sclaviei, din perioada Războiului Civil de Secesiune, dintre Nord și Sud (1861-1865).
Și putem presupune că, așa cum un președinte american bun și drept, Abraham Lincoln, a fost îndepărtat de la putere (asasinat) pentru că deranjase marile interese financiare angrenate în practica sclaviei, la fel a fost îndepărtat Cuza, pentru deposedările operate în procesul de modernizare a ţării. Un indiciu îl constituie faptul că, în „monstruoasa coaliţie” împotriva lui Cuza, își dăduseră mâna toţi factorii politici, mai presus de luptele lor intestine, atât conservatori, cât și liberali; ceea ce-i unea erau pierderea unor averi, a unor rente viagere și dorinţa de a le recupera. Un alt indiciu este că, imediat după înlăturarea lui, Locotenenţa a emis Legea Învoielilor Agricole, favorabilă moșierilor și foarte defavorabilă ţăranilor clăcași.[6]
Dacă este să analizăm aceste reacţii la provocarea adusă de modernizare și de înfrăţirea unionistă, am spune că oamenii, în genere, nu sunt dispuși să treacă peste interesele lor egoiste, de dragul binelui comun. Iar aceasta se poate petrece chiar și cu feţele bisericești, care ar trebui să reflecte chipul lui Hristos.
Au existat, totuși, câţiva luminători ai mulţimii întru cele duhovnicești, premergători Unirii. Gheorghe Lazăr (1779-1823), de pildă, savant, profesor și preot deopotrivă, a militat în Transilvania pentru predarea în limba română și și-a îndeplinit obiectivul în București, la Liceul „Sf. Sava” – o premieră în istoria românilor. Eufrosin Poteca (1786-1858), preot și profesor, susţinea primul curs de filosofie de la noi și pleda pentru instruirea fetelor și pentru luminarea filosofică și morală a feţelor bisericești. „Dea nouă Domnul să filosoficească toţi fiii românilor!”[7] Aceasta, deoarece „scoposul filosofiei este fericirea omenirii pre pământ care se nasce din dragoste, fiica dreptăţii, fiica adevărului, fiul filosofiei”[8]. El critică alipirea de datini călugărești ce îndepărtează biserica de temelia biblică a dreptăţii și a libertăţii individului, zădărnicindu-i misiunea, care este „să scoaţă pre oameni din obiceiurile varvariceşti, ca să surpe ocârmuirile tiraniceşti şi robia”. Un astfel de cugetător a fost rugat de pașoptiști să rostească o binecuvântare pentru ţară.
Și totuși, de ce direcţia de gândire dominantă în societate nu a fost dată de un Eufrosin Poteca, ci de reprezentanţi fără nume și efemeri, factori frenatori pentru naţiune și societate? Despre întârzierea istorică a dezvoltării noastre comunitare și naţionale, Eufrosin Poteca spune că este împotriva voii divine și împotriva firii. Dar ea se perpetuează atâta vreme cât cei chemaţi să-și facă datoria, să-și împlinească misiunea, eșuează: „Faptele cele bune precum sânt îngrijirea de luminarea norodului, de legea dreptăţii, care să cer, de acest feliu de fapte nici fac, nici le ştiu, nici vor să le ştie (…). O, ce neagră teologie!”[9]
Înfrăţirea între popoare
Întâmplător sau nu, anul răscoalei, 1907, era și anul în care se publica varianta în limba română a Internaţionalei, cântată în lume de anarhiști, socialiști și comuniști; ea se cântase iniţial, cu 18 ani înainte, pe muzica Marseiezei (La Marseillaise), imnul Revoluţiei Franceze, de la 1789, și acum imnul Franţei.[10] Internaţionala este un cântec mobilizator, cu un farmec irezistibil, capabil să dea fiori chiar și celor care nu-i acceptă mesajul pe de-a-ntregul. A fost interzis în unele ţări, în anumite etape istorice, pe motiv că instiga la revoluţie. Nicolae Ceaușescu a murit intonându-l, ca pe crezul său. Iată-i versurile[11]:
„Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii, / Voi, osîndiţi la foame, sus! / Să fiarbă-n inimi răzvrătirea, / Să-nceapă al lumii vechi apus! / Sfîrșiţi odată cu trecutul negru,
/ Sculaţi, popor de osîndiţi! / Azi nu sînteţi nimic în lume, / Luptaţi ca totul voi să fiţi!
Sculaţi, nu-i nici o mîntuire / În regi, ciocoi sau dumnezei! / Unire, muncitori, unire,
/ Și lumea va scăpa de ei! / Prea mult ne-au despuiat tîlharii / Ce-n lume, lux, desfrîu se scald: / Să ne unim toţi proletarii, / Să batem fierul cît e cald!
Ţărani și muncitori, noi sîntem / Partidul mare, muncitor! / Pămîntul este-al celor harnici, / Cei leneși plece unde vor! / Cînd vulturi lacomi, corbi de pradă, / N-or mai pluti nori negri-n vînt, / Pe cer luci-va-ntotdeauna / Al înfrăţirii soare sfînt.
Refren: Hai la lupta cea mare, / Rob cu rob să ne unim, Internaţionala / Prin noi s-o făurim!”
Înfrăţirea spirituală a Internaţionalei comuniste cu Marseieza este vizibilă, chiar dacă soldaţii republicani din Marsilia o cântau iniţial la porţile Parisului, cu gândul la inamicii austrieci. Însă răzbate același spirit revoluţionar, aceeași fraternizare a celor ce muncesc împotriva asupritorilor, același ateism și aceeași asumare a propriului destin: „La arme, cetăţeni!” – cetăţeanul nu mai este doar un lucrător umil, insignifiant, sau un locuitor al ţării, ci devine soldat curajos, copil al Patriei, făcând din valoarea libertăţii o personificare feminină.[12]
În ce privește afilierea românească la idealurile revoluţionare ale epocii, se știe că Mihail Kogălniceanu, ca mulţi alţi artizani ai Unirii, fusese și artizan al mișcării de la 1848, în acord cu ecoul european al mișcărilor de emancipare. Iar „educaţia” pașoptistă, prezentă la el, o regăsim plutind în aerul epocii. Ea se referă la promovarea valorilor cetăţenești, a drepturilor omului, a burgheziei ca forţă progresistă în detrimentul aristocraţiei, și toate acestea își au obârșia în ideologia conturată în perioada Revoluţiei Franceze. Iar Revoluţia Franceză se regăsește în ideile Iluminismului privitoare la puterea raţiunii umane de a lumina masele, de a se autolumina, de a cunoaște și stăpâni lumea, totodată emancipând fiinţa umană de sub obscurantism, misticism, magie, religie.
Cu toate acestea, dincolo de „aerul de familie” al ideologiilor progresiste din toate colţurile Europei, inclusiv din România, se distinge un spirit de concurenţă și de luptă pentru teritorii și resurse, care, deși ia o formă nouă, are o vechime ancestrală.
Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea sunt cele de mari prefaceri pe harta Europei și nu numai; secolele de conturare a statelor naţionale. Anne-Marie Thiesse, într-o lucrare intitulată Crearea identităţilor naţionale în Europa[13], prezintă efervescenţa și chiar competiţia cu care Italia, Franţa, Anglia, Germania încercau să articuleze date etnografice cu privire la specificul lor naţional. Doreau să-și definească o identitate cât mai clară, pentru a-și justifica delimitarea de vecini, care, de cele mai multe ori, erau și inamici.
Dacă este să încercăm să aprofundăm rădăcinile ideologice ale acestor frământări și competiţii, adesea soldate cu confruntări militare, ne putem opri la paralelismul de gândire dintre Charles Darwin și T.R. Malthus. După cum se știe, Malthus afirma că, în lume, mijloacele de procurare a hranei se multiplică într-un ritm mai lent decât ritmul de creștere a populaţiei, ceea ce îl făcea să considere războaiele, cataclismele și molimele o modalitate acceptabilă de reglare a decalajului. În Autobiografia sa, Darwin notează că, în 1838, citind consideraţiile demografului și pastorului anglican Thomas Robert Malthus despre populaţie, şi-a completat teoria privind formarea de noi specii prin preluarea ideii de luptă pentru existenţă de la acesta, aşadar din domeniul social; i s-a părut că e o bună comparaţie cu ceea ce se întâmplă în lumea animalelor și a plantelor.[14]
Pe de altă parte, Malthus scria, în 1798, în Eseu asupra principiului populaţiei, că se observă în lumea viului „tendinţa, constantă la toate vieţuitoarele, de a se înmulţi mai mult decât îngăduie cantitatea de hrană la dispoziţia lor”, fapt care, în opinia sa, a „influenţat până acum perfecţionarea existenţei umane”[15]. Aşadar inspiraţia iniţială a lui Malthus pentru consideraţiile sale sociale a venit printr-o simplă comparaţie neștiinţifică a lumii sociale cu cea naturală. Aceasta nu l-a împiedicat pe Darwin să o ia drept consideraţie știinţifică și bază pentru întoarcerea comparaţiei din nou spre lumea viului. A urmat încă o întoarcere a darwinismului spre social, de către antropologul american al secolului trecut Leslie White.[16] De aici și până la ideea unui darwinism social nu mai este decât un pas. Astfel se acreditează printre nespecialiști ideea că între indivizii unei comunităţi, ca și între comunităţi, societăţi, naţiuni, popoare este firesc să existe o luptă pentru supremaţie, pentru existenţă chiar, pentru împărţirea resurselor.
Ne întrebăm dacă doar așa ar fi putut să evolueze ideologiile care au alimentat, în ultimele secole, atâtea conflagraţii. Rămâne un subiect asupra cărora vom reflecta în ediţiile viitoare ale revistei.
Sursa informatiei