Stiri externe

CEDO legalizează SHARIA în Europa și SUPUNEREA în fața Islamului

O decizie a Curții din 19 decembrie deschide calea pentru a transforma Sharia, „legea sfântă a Islamului”, într-un drept al omului.

O analiză senzațională a lui Grégor Puppink, doctor în drept și director al Centrului European pentru Justiție, publicată în Le Figaro.

Până la 18 decembrie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) aprecia că Sharia este, în sine însăși, incompatibilă cu valorile democrației și cu drepturile omului. Astăzi, acest lucru nu mai este valabil: CEDO acceptă acum aplicarea Sharia în Europa, în anumite condiții, neprecizate din păcate.

În 2003, CEDO valida disoluția unui partid islamist – deși acesta câștigase alegerile – pe motiv că dorea instaurarea Shariei în Turcia. Judecătorii de la Strasbourg au afirmat atunci, fără echivoc, „incompatibilitatea Sharia cu principiile fundamentale ale democrației” și cu normele Convenției Europene a Drepturilor Omului (cazul Refah Partisi și alții contra Turcia, din 13 februarie 2003).

Ori, într-o hotărâre în dosarul Molla Sali contra Grecia, din 19 decembrie 2018, Curtea a omis să reitereze această condamnare de principiu a Sharia și a acceptat aplicarea ei alături de dreptul comun grec.

Aplicarea Sharia în Grecia nu este nouă. Moștenire din vremea Imperiului Otoman, ea a continuat să se aplice populațiilor musulmane trecute sub jurisdicția greacă după recucerirea Traciei de Vest.

Tratatele de la Sèvres (1920) și Lausanne (1923) care au reglementat după război soarta minorităților din Turcia și Grecia prevedea că acestea pot continua să trăiască după regulile lor. Drept urmare, jurisdicția greacă a acceptat că Sharia trebuie aplicată obligatoriu la toți membrii comunității musulmane din Tracia în materie de căsătorie, divorț și succesiune.

Acest lucru a fost contestat de o femeie la CEDO. Aceasta s-a văzut privată de moștenirea ei de pe urma soțului defunct, prin aplicarea Sharia asupra succesiunii, deși acesta îi lăsase femeii bunurile sale în conformitate cu dreptul comun.

Justiția greacă a anulat testamentul, apreciind că perechea musulmană avea obligația de a rezolva această problemă prin prisma Sharia, care spune că moștenirea trebuia să meargă la surorile defunctului.

Așadar, CEDO trebuia să judece dacă „legea musulmană sfântă” poate fi aplicată cu forța unor cetățeni greci pe motivul „protejării minorităților” și al respectării angajamentelor internaționale ale Greciei.

Nici o surpriză: Curtea a condamnat această aplicare forțată a Sharia… Dar nu și Sharia însăși. Grecia a anticipat această decizie stabilind că recurgerea la Sharia opțională, printr-o lege aprobată pe 15 ianuarie 2018.

Cel mai interesant este un aspect care a trecut neobservat de presă și anume că CEDO a profitat de această afacere pentru a stabili condiții de aplicare a Sharia în Europa.

CEDO afirmă că un stat nu este ținut, dar poate dacă dorește „să creeze un cadru juridic determinat pentru acordarea comunităților religioase a unui statut special, implicând privilegii anume”.

Cu alte cuvinte, un stat european poate acorda comunității sale musulmane libertatea de a fi condusă de normele Sharia, fără ca acest lucru să contravină Convenției Europene a Drepturilor Omului. Două condiții sunt necesare pentru un asemenea statut special: respectarea voinței celor interesați și cel, eliptic, al „intereselor publice importante”.

Fiind vorba de respectarea voinței, CEDO pune ca „piatră unghiulară” pentru abordarea sa, „dreptului liberei identificări”, adică a dreptului „de a alege să nu fie tratat ca o persoană aparținând unei minorități”, atât de membrii minorității respective cât și de stat.

Curtea adaugă că respectarea de către stat a „identității minoritare a unui grup specific” nu trebuie să prejudicieze „dreptul membrilor acestui grup de a alege să nu aparțină la acest grup” sau „de a nu respecta practicile și regulile acestuia”.

Pe scurt, statul trebuie să respecte minoritățile evitând în același timp să îi oblige pe membrii acestora să facă parte din ele. Atunci când statul acceptă aplicarea Sharia pe teritoriu său, aceasta trebuie să fie opțională.

Curtea nu emite nici o judecată față de aspectul esențial al conținutului legii Sharia. Și aici, ea abordează problema prin prisma consimțământului individual, apreciind că orice individ poate renunța în mod valabil la anumite drepturi pentru motive religioase (adică să se supună Shariei), cu excepția cazurilor în care se opune „un interes public important”.

Curtea a ales așadar o abordare deopotrivă liberală și comunitaristă, susceptibilă să împace coexistența comunităților diverse, beneficiind de privilegii juridice în sânul aceluiași stat.

Această abordare este ecoul obligației, formulate recent în dosarul austriac privind blasfemia (o politiciană care dorea să tragă un semnal de alarmă față de căsătoriile cu minore din Ismal a fost condamnată în Austria după ce a afirmat că și căsătoria Profetului Mahoed cu o fetiță de 6 ani, cu care a avut relații sexuale la 9 ani, este un act de „pedofilie”. CEDO a confirmat la sfârșitul lui octombrie 2018 condamnarea pronunțată de justiția austriacă – n.r.) de „a asigura coexistența pașnică a tuturor religiilor și a celor care nu aparțin nici unei religii, prin garantarea toleranței mutuale”.

Această abordare ridică serioase dificultăți în punerea sa în aplicare.

Mai întâi, pentru că se bazează pe postulatul consensului. Curtea presupune că „alegerea în chestiune este perfect liberă, cu condiția să fie în cunoștință de cauză”. Or, așa cum a demonstrat Muriel Fabre-Magnan în recentul său eseu Instituția libertății, consimțământul nu este suficient pentru agaranta libertatea. Astfel, de pildă, dacă o tânără musulmană consimte să se căsătorească cu un bărbat ales de părinții săi, aceasta nu înseamnă că alegerea sa este liberă.

Mai mult, știind în ce măsură Islamul poate constitui o societate închisă, se cuvine să ne punem întrebări în legătură cu posibilitatea ieșirii din aceasta, cu atât mai mult cu cât Sharia pedepsește apostazia cu moartea.

Este o mare ipocrizie să presupui că este suficient consimțământul pentru a garanta libertatea. Poate că este și o mare lașitate.

Decizia CEDO pune autoritățile publice în situația defensivă de a trebui să se justifice pentru refuzarea musulmanilor a „plăcerii” cutărei sau cutărei norme a Sharia, din momentul în care le acceptă pe altele.

De altfel, nu doar Grecia și Marea Britanie acceptă deja Sharia în anumite materii, ci și toate țările care recunosc o valoare în normele alimentare „halal”. Din acest moment, nu mai există nici un motiv pentru a refuza aplicarea altor norme, în materie de finanțe de exemplu. Sharia este un sistem juridic care acoperă toate domeniile vieții.

Citeste mai departe

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

Close