Căsătoria între persoane de acelaşi sex ne lasă orfani pe toţi

de Jeff Shaffer, apărut în The Federalist

În eseul “Family History” publicat cu 10 ani în urmă, profesorul de filozofie David Velleman, de la Universitatea New York, acuza atât practica procreării de copii ce aveau să fie apoi separaţi de părinţii biologici, cât şi  scuzele oferite de adulţi pentru a justifica această practică.

Se cere o nouă ideologie a familiei… pentru cazurile persoanelor care vor să aibă un copil  şi ajung să-l conceapă cu gameţi donaţi. Faptul că acest copil va fi de la început lipsit de prezenţa unuia  sau a ambilor  părinţi biologici nu pare să-i deranjeze pe solicitanţi. Ei doar au dorit să creeze copilul. Pentru că ei nu au, de cele mai multe ori, un partener stabil cu care să conceapă un copil, au nevoie de un copil el însuşi neataşat, un copil  deja renegat de cel puţin unul din părinţii biologici. Decât să adopte un copil ale cărui legături cu părinţii săi biologici sunt rupte după concepţie, ei au creat în mod intenţionat unul cu legăturile rupte anterior. Această alegere ar ridica probleme din punct de vedere moral, dacă legăturile biologice ar fi considerate cu adevărat semnificative. De aici rezultă necesitatea unei ideologii care să nege semnificaţia legăturilor parentale biologice.

Iar ideologia care neagă importanţa şi semnificaţia legăturilor biologice pentru identitatea unui om se numeşte căsătorie între persoane de acelaşi sex.

Revoluţia biotehnică şi copilul izolat

Există deja o revoluţie biotehnică în plin progres, care  tratează copiii ca pe nişte produse de manufactură.  În Statele Unite şi în lumea “civilizată”, oamenii răsfoiesc cataloage sau caută online să cumpere spermă şi ovule de la donatori (care rămân, de obicei, anonimi) ale căror caracteristici genetice le găsesc atrăgătoare. Aceşti cumpărători angajează apoi tehnicieni de laborator pentru a crea embrioni care vor fi  implantaţi în uterul unei mame „de împrumut”, de la care produsul va fi apoi preluat după terminarea perioadei de gestaţie.

Astfel, aceşti oameni manipulează aducerea pe lume a copiilor într-o manieră lipsită de dragoste maritală, unde adulţii îi privează de orice relaţie sau cunoaştere a unuia sau a ambilor părinţii biologici şi a familiilor lor.

Această practică a reproducerii umane fără vreo relaţie pre-existentă, a reproducerii aranjate printr-o tranzacţie comercială cu nişte furnizori de servicii furnizează premisele ideologiei căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Eliminând norma soţ-soţie în relaţie de căsătorie, această ideologie sfâşie în bucăţi chiar legătura conceptuală între uniunea maritală şi fertilitate.

Reproducerea aranjată comercial desfiinţează imaginea apropierii între femeie şi bărbat în actul care ar trebui să culmineze cu crearea copilului.  Într-adevăr, în teorie (dar şi în practica din domeniu), mama şi tatăl nu se cunosc. De obicei, ei sunt indivizi care îşi vând gameţii, fără intenţia de a-şi cunoaşte vreodată sau a fi cunoscuţi de către celălalt partener la procreare sau de către copilul rezultat. La fel se întâmplă şi cu mama surogat; pântecele ei nu este văzut ca un element natural în relaţia atât de complexă a căsătoriei şi maternităţii, ci mai degrabă ca o maşinărie utilitară  care se închiriază şi se exploatează de către cei cu posibilităţi economice şi cu dorinţa de a obţine un copil.

Întrucât şi-a obţinut copiii în acest mod, Elton John a făcut declaraţii recente şi vehemente de susţinere a acestei perspective care vede oamenii ca pe nişte bunuri.  Însă comentariile lui de acum câţiva ani evidenţiază o perspectivă diferită. Viaţa fiului său a început când un tehnician de laborator a combinat sperma sa sau a partenerului său cu un ovul de la o femeie donator. Băiatul a fost purtat în pântecele unei alte femei, o mama surogat din California, care a predat copilul la naşterea lui.

“Va fi cumplit când va creşte şi va înţelege că nu are mamă”, a declarant John. (Băiatul are o mamă, însă “eliminarea” ei a fost principalul scop al contractului de cumpărare). Schimbarea în vederile lui Sir Elton, de la recunoaşterea  golului pe care l-a impus fiului său, la saltul strident în apărarea metodei de producere de copii şi tot ce presupune acesta,  este un exemplu din viaţa reală al tiparului de gândire inevitabil pe care îl va urma  o societate care se apucă să inventeze o nouă definiţie căsătoriei pentru a spune că relaţia soţ-soţie a devenit irelevantă.

Vive la Différence versus dezumanizarea egalitaristă

Nu demult, Curtea Supremă [a SUA] a făcut următoarea observaţie: “diferenţele fizice dintre bărbaţi şi femei… sunt de neschimbat: cele două sexe nu sunt interschimbabile; o comunitate formată exclusiv din bărbaţi sau din femei este diferită de una formată din ambele sexe.” Păi, da. Se poate crede că astfel de adevăruri vor rămâne mereu relevante pentru toţi oamenii, însă acum Curtea a transformat  acest adevăr într-un act ilegal, forţând statele SUA să accepte hotărârea.

Caracteristica definitorie a căsătoriei convenţionale este, până la urmă, diferenţa sexuală a partenerilor ei distinctivi. Înlăturarea acestei diferenţe sexuale din căsătorie nu este o expansiune indulgentă a graniţelor sale, ci o repudiere radicală a caracterului mariajului şi o ameninţare la caracterul persoanei umane.

Reorientarea lumii civilizate spre declararea căsătoriei ca fiind nediferenţiată sexual, spre negarea profundei relevanţe umane a faptului că eşti bărbat sau femeie într-o relaţie implică inevitabil şi redefinirea termenului de “părinte”. Căci, dacă mariajul este o instituţie egalitaristă care consfinţeşte noile drepturi ale adulţilor, în detrimentul unei relaţii fondate pe diferenţa între sexe şi grija faţă de copii, atunci e logic că această egalitate  ar presupune şi dreptul de a obţine şi a creşte copii.

Dar cuplurile de acelaşi sex  nu pot face nimic procreator în relaţia lor. Astfel, odată cu redefinirea căsătoriei, legea trebuie să  introducă şi alte schimbări, printre care  includerea tehnologiei şi a altor inovaţii în ecuaţia părinte-copil, ca metode echivalente cu cele ale concepţiei naturale.  Asta înseamnă că legea va trebui să ratifice ca normă – nu doar pentru cazuri tragice sau excepţionale – atât adopţia, cât şi producerea copiilor prin tehnologie din gameţi şi trupuri aduse împreună în afara unei relaţii normale între parteneri. Astfel, legea ar urma să nege (printre altele) faptul că identitatea unui copil  derivă în mod natural din unirea între tatăl şi mama sa. Aici se regăseşte dureroasa alunecare spre noile interpretări antropologice ale societăţilor care adoptă căsătoria între persoane de acelaşi sex.

Astfel, ideologia căsătoriei dintre membrii de acelaşi sex nu numai că redefineşte noţiunea de părinte, dar şi pe aceea de copil, întrucât un copil apare pe lume nefiind relaţionat cu nimeni, ci doar conectat tranzacţional de persoanele responsabile cu preluarea lui prin diferite mijloace. Niciun copil dintr-o astfel de căsnicie nu rezultă din relaţia partenerilor din acel cămin; fiecare astfel de copil a fost smuls de la cel puţin un părinte. Decât să fie văzută ca o tragedie, această disociere a copilului de la părinţi este o necesitate şi o caracteristică decorativă a căsătoriei dintre doi membrii de acelaşi sex.

Ideologia homosexuală ne prezintă aşadar o logică tulburătoare care ne interzice să considerăm astfel de copii orfani. Această nouă antropologie vede copiii ca pe nişte indivizi în sine, fără vreo relaţie naturală sau identitate derivată din părinţii săi biologici.

Dacă într-adevăr aşa se defineşte identitatea lor, atunci continua detaşare de părinţii biologici este lipsită de importanţă, iar internarea copiilor în diferite case (la asistenţi maternali, părinţi adoptivi sau orfelinate) nu trebuie văzută ca o deviere de la normal. De fapt, ar fi cea mai fericită condiţie pentru copii, pentru că  ea reprezintă în modul cel mai dinamic eliberarea lor de orice prezumţii de asemănare sau moştenire, proprii modelului de pe acum demodat care defineşte identitatea unu copil ca plecând de la mama şi tatăl său.

Căsătoria între persoane de acelaşi sex nu reprezintă doar o re-evaluare a regulilor. Ea schimbă şi structura interpretării. Ne interzice chiar şi cunoaşterea lucrurilor pe care înainte le luam de bune.

Arhetipurile juridice şi ordinea socială

Instituţiile culturale şi legale ale unei societăţi sunt depozitare ale cunoaşterii comunitare, funcţie pe care ele o îndeplinesc prin acţiunile şi deciziile pronunţate, menite să menţină structura morală şi conceptuală acceptată. Dacă se procedează la modificări sau desfiinţări ale mecanismelor legale care prezervă etosul cultural central, se ajunge la o reproiectare a înseşi infrastructurilor mentale ale comunităţii.  După cum spune Nancy Cott, „În conturarea unor instituţii precum căsătoria, autorităţile publice acţionează atât prin definirea spectrului de posibilităţi cognitive pentru indivizi, cât şi prin acţiuni de control extern”.

Într-o discuţie asupra torturii, filozoful şi profesorul de Drept Jeremy Waldron se concentrează pe funcţiunile arhetipului în legislaţia noastră. El afirmă că interzicerea torturii este un astfel de arhetip, “emblematic în ceea ce priveşte decizia noastră de a rupe legătura între lege şi brutalitate şi de a reafirma angajamentul societăţii în favoarea respectării demnităţii umane, chiar şi atunci când legea atinge un maxim de coerciţie şi subiecţii ei se află în poziţiile cele mai vulnerabile”. Dacă renunţăm la interdicţia torturii, vom fi nevoiţi să ne debarasăm de mult mai multe lucruri; vor ieşi la iveală multe alte concepte, care în prezent sunt ţinute în frâu…”.[…] Viabilitatea unei legi depinde, în mare parte, de argumentare… În legislaţie, nu susţinem doar în mod pragmatic ceea ce considerăm că va produce cele mai bune rezultate, ci aducem argumente bazate pe analogii cu rezultate deja produse şi acceptate, sau susţinem principii de ordin general bazându-ne pe decizii deja existente care cuprind în sine aceste principii”.

Odată ce ai îndepărtat un arhetip din lege, principiile pe care acel arhetip le-a întrupat şi fixat îşi pierd autoritatea lor de stâlpi conceptuali. Aşadar, „abilitatea noastră de a formula argumente efective de un anume fel” dispare.  În schimb, acele idei pe care arhetipul iniţial le considerase de neconceput vin să ia locul celor înlăturate din respectivul spaţiu legal, rămas acum gol, în calitate de precepte rivale. „Dispariţia unui arhetip emite un mesaj viguros cu privire la o schimbare în însuşi caracterul unei legi considerate relevante”.

Dacă, în numele „egalităţii”, Curtea Supremă lărgeşte Constituţia spre a cuprinde în ea aprobarea pentru căsătoriile între persoane de acelaşi sex, va rămâne neclar în ce măsură ea ar putea să se pună la adăpost de alte acuzaţii de discriminare împotriva părinţilor biologici, de astă dată. Este, de asemenea, incert în ce fel Congresul, în exercitarea autorităţii sale conform secţiunii 5 din  Amendamentul XIV, nu va fi cumva forţat să anuleze din legislaţiile statelor SUA acele legi care dau prioritate relaţiilor biologice şi familiale în privinţa tutelei.  Pur şi simplu, o lege care spune că actuala legislaţie a căsătoriei este ilegală va declanşa o avalanşă de consecinţe.

Căsătoria între persoane de acelaşi sex contrazice familia naturală

Refuzul de a accepta diferenţa sexuală între bărbat şi femeie, esenţială într-o căsătorie, implică mai mult decât lărgirea listei de relaţii considerate a fi „căsătorii”. Înlocuirea consfinţirii prin lege a semnificaţiei esenţiale a relaţiilor de rudenie şi a complementarităţii bărbatului şi femeii în căsătorie cu acceptarea unor preferinţe aleatorii şi artificii egalitariste arată despre o guvernare că ea ajunge să nege dimensiunea apolitică  şi naturală  a familiei, care până acum se bucurase de ocrotirea statului.

Această negare apare extrem de evidentă în recentele manipulări judiciare şi legislative ale formatului certificatelor de naştere, care vor permite înscrierea la rubrica părinţi a două persoane de acelaşi sex, sau a trei sau mai multe persoane. Această inovaţie pretinde să apere autonomia adulţilor, însă în realitate ascunde un înţeles mai sumbru şi mai profund, acela că de acum guvernanţii noştri nu mai sunt constrânşi de nimeni şi nimic, de nicio entitate, fie ea transcendentă sau materială, care ar îndrăzni să le impieteze puterea de a se amesteca, a diviza sau a izola.

Siguranţa, prerogativele şi integritatea noastră relaţională sunt asigurate prin eforturile noastre inteligente de a le menţine şi apăra. Aceste eforturi presupun şi menţinerea unui respect al oamenilor pentru convingerile care se află la baza acestor principii, ceea ce presupune anumite tipare de cooperare socială menite să menţină un echilibru. Omul libertin al zilelor noastre este însă privat de această perspectivă. El asumă în mod stupid percepţia că societatea există pur şi simplu, precum aerul pe care-l respirăm, fără a înţelege că civilizaţia este o rezultantă fragilă a secole de zbateri spre a-şi găsi o direcţie, pe care acum o vede pusă în pericol prin neglijarea înseşi condiţiilor fundamentale care îi sunt temelie.
Orice lege a unui stat care consfinţeşte arhetipul căsătoriei reprezintă un jurământ de credinţă faţă de adevărul identităţii umane. Este o minciună să afirmi că standardele legilor, precum şi oamenii care le ţin în picioare, sunt doar forme subiective ale manifestărilor emoţionale sau psihozelor colective, când în fapt ele sunt înseşi dovada acceptării generale a faptului că sistemul politic respectiv este centrat în profunzime pe menţinerea ordinii sociale şi întâmpinarea nevoilor persoanelor vulnerabile. Reflexul autoconservativ al unei comunităţi derivă dintr-un simţ al discernământului aflat mult dincolo de puterea de înţelegere şi acceptare a vociferatorilor critici ai momentului.

Curtea Supremă a creat un precedent în materie de flexibilitate legislativă, cimentând în trupul Constituţiei o inovaţie culturală radicală chiar înainte ca ea să se fi aflat într-o dezbatere de o amploare proporţională cu importanţa subiectului. Hotărârea Curţii este ruşinoasă şi în acelaşi timp nu ne surprinde. Căci lor, graba şi nebunia le-au fost mereu tovarăşi de drum.

Traducere: Simona Leafu pentru site-ul stiripentruviata.ro