Pupatul moaștelor – prostie, disperare, credință?

moaste

Pornind de la câteva reacții surprinzătoare la articolul lui Dani am și eu niște dileme cu privire la subiect.

Încep prin a spune că orice om, cât e el de ateu convins și declarat se întoarce în momente grele către divinitate și e o reacție de înțeles, când viața te face să te simți mic și neputincios întotdeauna vei fi tentat să cauți sprijin în ceva atotputernic chiar dacă raționalul și construcția modului tău de a gândi îi neagă existența.

Și mai cred că decizia intimă de a crede sau nu în Dumnezeu nu are legătură nici cu inteligența, nici cu gradul de cultură al persoanei, ci e o alegere care poate să o facă oricine de la prostul satului până la genialul Țuțea.

Deși înțeleg foarte bine asta nu mă pot împăca deloc cu adorația, cultul moaștelor și asta din mai multe puncte de vedere, chiar și creștin.

1. Omul modern.M-au surprins câteva reacții la afirmația lui Dani că pupatul moaștelor e semn de primitivism și motivul este simplu – sunt convins că majoritatea cititorilor ar avea o reacție de amuzament dacă ar vedea de exemplu niște papuași închinându-se la zeul tunetului pentru că, nu-i așa, fulgerul este o manifestare divină sau niște negritoși tremurând înspăimântați că li s-a furat soarele la o eclipsă…

Când e vorba de niște oase (trecem peste scandalul cu moaștele de câine și peste faptul că probabil multe dintre ele ar pica la o datare cu carbon și presupunem că sunt toate de sfinți – care au avut o deosebită conduită creștină în timpul vieții) pe care oamenii se chinuie să le atingă, pupe, ca să obțină sănătate, noroc, viață lungă sau orice altceva cum poate cineva să nu vadă în asta cam același fel de primitivism ca în exemplu cu papuașii?

Zău dacă înțeleg. Sunt niște oase de oameni, niște țesuturi, niște celule, cum poate să le dea omul din ziua de azi proprietăți miraculoase?

2. Omul creștin. Chipul cioplit, închinatul la zeități false, luarea numelui Domnului în deșert, toate sunt hotărât niște lucruri neacceptate în creștinismul noului Testament. Dacă icoana este un simbol al domnului, biserica este casa lui, vinul și pâine sunt și ele reprezentări ale divinității, unde intră moaștele în ecuația asta?

Corpul este dintotdeauna un simplu lăcaș al sufletului, o carne fără puteri sau merite spirituale, un recipient pe care spiritualitatea îl părăsește la moarte și-l lasă viermilor. Nu înțeleg prin ce artificiu de marketing reușește biserica să treacă peste aspectul organizării de procesiuni și încurajare a credincioșilor spre venerarea și atribuirea de proprietăți divine unor simple rămășițe trupești.

3. Omul pelegrin. Când vezi hoarda de la Sf. Paraschiva călcându-se în picioare până la leșin, spurcându-se violent pentru un loc mai în față, luptându-se cu jandarmii, nici atunci nu sunt semne de primitivism?

reactii.ro

Despre

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload