Moartea, prin ochii unui ateu. Christopher Hitchens

Exact cu o săptămână în urmă a fost publicată cartea Mortality (Mortalitate), semnată de faimosul ateu Christopher Hitchens, răpus anul trecut de cancer. Volumul emoționează prin luciditatea care transpare din cuvintele omului care privește fără speranță la iminentul său sfârșit.

Foto: northcountrypublicradio.orgCu trei zile înainte să își afle diagnosticul fatal, Christopher Hitchens își sfătuia audiența la oprelegere ținută în Biblioteca Publică a News York-ului să scrie „ca și cum ar scrie postum”. Mai înapoi în timp, el scria tinerilor să „nu aibă încredere în [manifestările pline de] compasiune; să prefere demnitatea, atât pentru ei, cât și pentru ceilalți”.

Acestea au fost standardele pe care autorul și le-a fixat dinainte să știe că ultima sa carte, despre moarte, va fi publicată postum. Și, potrivit unei recenzii semnate de Maria Popova, volumul reușește să se constituie într-o „oscilație profundă între stilul mândru, încăpățânat și plin de sine – care îi trăda abilitatea de a privi cu ochiul criticului, decât al celui care experimentează – și o vulnerabilitate care îi este atât de evident străină, dar atât de înfiorător de inevitabilă atunci când murim.”

Coroziunea sentimentului de risipă

Referindu-se la cunoscuta teorie emisă de Elisabeth Kuebler-Ross, privind etapele de adaptare la vestea morții, Hitchens mărturisește că aceasta nu i se aplică. El insistă că nu a fost nici șocat, nici înfuriat de ceea ce ar fi putut numi moartea lui nedreaptă.

„În schimb”, spune el, „am fost îngrozitor de oprimat de un sentiment coroziv de risipă. Aveam planuri adevărate pentru următorul meu deceniu și am simțit că am muncit suficient de mult ca să le merit. Chiar nu voi trăi să îmi văd copiii căsătoriți? Să văd reconstruindu-se World Trade Center? Să citesc – dacă nu chiar să scriu – necrologurile unor răufăcători bătrâni ca Jenry Kissinger și Joseph Ratzinger? Dar înțeleg acest soi de ne-gândire drept ceea ce este: sentimentalism și autocompătimire.”

Soldatul pasiv
În cartea sa, Hitchens respinge și metafora devenită clasică a „războiului împotriva cancerului”, lansată de Susan Sontag.

„Mie îmi place imaginarul luptei. Câteodată mi-aș dori să sufăr pentru o cauză bună, sau să îmi risc viața pentru binele celorlalți, în loc să fiu un pacient a cărui viață este grav pusă în pericol. Dați-mi voie să vă informez totuși, că atunci când stai într-o cameră cu un rând întreg de alți finaliști, și niște oameni îți aduc, cu bunătate, o uriașă pungă transparentă plină cu otravă, și ți-o înfig în braț, iar tu citești sau nu citești o carte în timp ce sacul de venin se golește în sistemul tău, imaginea soldatului ardent sau a revoluționarului e ultima care îți va trece prin minte. Te simți inundat de pasivitatea și impotența care se dizolvă în lipsa de putere ca un cub de zahăr în apă.”

De ce eu?

Cum era de așteptat, notează Popova, Hitchens nu ezită să se folosească de carte ca prilej să lovească în religie, subliniind singurătatea omului în Univers: „La întrebarea tembelă ‘De ce eu?’, Cosmosul abia se sinchisește să răspundă cu ‘De ce nu?'”.
Răspunsul pe care Hitchens și-l oferă în finalul cărții este un citat din romanul Einstein’s Dreams, a lui Alan Lightman (1993): „Odată cu viața infinită vine și o listă infinită de rude. Bunici care nu mor niciodată, ca și străbunici, strămătuși… și așa mai departe, înapoi prin generații, toți vii și dând sfaturi. Fiii nu ies niciodată din umbra taților lor. Nici fiicele din a mamelor lor. Nimeni nu ajunge niciodată să fie el… Acesta este costul nemuririi. Nicio persoană nu e întreagă. Nicio persoană nu e liberă.”
Leitmotivul cărții lui Hitchens pare, așadar, a fi lupta pentru asumarea pierderii finale: pierderea propriei vieți. Imaginea atee a decesului, văzută ca o pierdere, contrastează puternic cu viziunea creștină asupra morții.

Câștigul din pierdere

Apostolul Pavel făcea, în Epistola către Filipeni (v. 21) o afirmație extrem de îndrăzneață: „Căci pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri este un câştig.” Ce l-ar putea motiva pe acest intelectual evreu a cărui influență a marcat creștinismul timp de secole, după moartea lui, să facă o afirmație atât de tranșantă? Să fie evlavia, care, așa cum spunea Francois Fenelon ar fi „prea slabă și imperfectă dacă nu ne-ar feri de teama de moarte”?
Sau poate că vorbele lui Charles Spurgeon (atât de asemănătoare cu cele adresate de Pavel romanilor [v. 38, 39] ) se apropie mai mult de răspuns. El spunea că atunci „când vine timpul să mori, să nu-ți fie teamă, fiindcă moartea nu te poate despărți de iubirea lui Dumnezeu.” Ba mai mult, insista el „moartea este ultimul și cel mai neimportant motiv pentru care un creștin ar trebui să se îngrijoreze. Să se teamă mai bine de viață – asta e o luptă dură care se cere dusă, o disciplină care se cere îndurată, un drum greu care se cere parcurs.”
Pentru Pavel, ca și pentru creștini, diferența o face credința în viața de dincolo de moarte. Celebrului reproș „nu s-a întors nimeni de acolo, ca să ne spună”, creștinul îi răspunde cu „Christos a înviat!”. Trăit în mod autentic, acest răspuns poate fi suficient pentru a înțelege cuvintele predicatorului scoțian George MacDonald care se mira, la cumpăna între sec. XIX și XX, „cât de ciudată e frica de moarte! De un apus nu ne e frică niciodată!”, fiindcă știm că după fiecare apus urmează un răsărit.

semneletimpului.ro

Despre

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

error: Content is protected !!