Mărturie: Maria Petrilă (Oradea)

Poate dacă nu am mai fi aşa de concentraţi pe sine, poate dacă am dori binele aproapelui aşa cum îl dorim pe al nostru, poate dacă am privi mai mult cu sufletul decât cu ochii, poate dacă am asculta mai mult decât vorbim…
Sunt mulţi de “poate” si prea puţini care încearcă să mai facă ceva. Trăim într-o lume a cărui stăpân este instinctul. O lume în care subiecţii încă de la început au fost, sunt şi vor fi guvernaţi de ceea ce izbeşte ochiul:
Genesa 3:6 – Femeia a văzut că pomul era… plăcut de privit… pomul era de dorit.
A luat deci şi a mâncat. Şi a dat şi bărbatului ei …
Şi aşa a început istoria omenirii. Consecinţe: păcat, durere, blestem. Dar ce s-ar întâmpla dacă pentru câteva secunde am închide ochii?! Ce s-ar întâmpla dacă pentru câteva momente am asculta vocea care este dincolo de imagine, am primi căldura cuvintelor şi nu răceala care de multe ori se ascunde în zâmbete meschine.
Ce s-ar întâmpla dacă nu am mai judeca pe cei din jurul nostru după felul în care arată, ci după sensibilitatea vocii, după principiile şi valorile morale pe care le au?
***
“M-am născut într-o familie de creştini ortodocşi.  La vârsta de 7 ani m-am îmbolnăvit de meningită.
Şi pentru că pe vremea aceea, ştiinţa nu avea prea multe de spus, eu am fost cea care a suportat conse-cinţele. În urma meningitei, nervul optic s-a atrofiat, iar eu mi-am pierdut vederea. Îmi aduc aminte că încă un an după boală mi-am mai putut folosi ochii, chiar dacă nu ca şi înainte. Totul însă până într-o dimineaţă de iulie, când m-am trezit şi am realizat că în jurul meu era doar întuneric.
Din acel moment viaţa s-a schimbat. Eu m-am schimbat.
Nu sunt cuvinte pentru a exprima drama a cărei personaj principal am fost eu însămi. Era ca şi cum tot universul pe care îl avusem până atunci s-ar fi prăbuşit în câteva secunde asupra mea. O dimineaţă de iulie… şi viaţa nu a mai fost la fel. La vârsta de 8 ani pot să spun că am părăsit universul cald şi protector al copilăriei, pentru a pătrunde într-o lume total necunoscută, stingheră şi rece. Un univers condus de reguli ostile, întuneric şi deznădejde.
Toate aceste valenţe negative au fost amplificate de frământări interioare, nenumărate stări de nelinişte, şi multă teamă.
Singura nădejde pe care o mai aveam era că într-o zi totul va reveni la normal,
că am să deschid ochii într-o dimineaţă şi am să mă bucur din nou de chipul mamei şi de lumina soarelui.
Speranţa aceasta însă am pierdut-o… undeva pe drum, am uitat-o… la fel cum am uitat şi lumea din care proveneam, lumea culorilor, a imaginilor.
Încercam să înţeleg şi întrebarea care îmi tulbura fiinţa era: DE CE?
Toată deznădejdea mea, revolta se îndreptau către Dumnezeu, care în fond ar fi fost singurul vinovat pentru starea în care mă aflam. Am făcut această introducere pentru că vreau să-ţi spun dragul meu cititor că indiferent cine eşti, câţi ani ai, de ce religie eşti, Dumne-zeu are metodele lui de a ţi se face cunoscut.
Cu toate că m-am născut într-o familie de creştini ortodocşi, încă din copilărie am început să Îl înţeleg pe Dumnezeu într-un alt fel. Prin El am reuşit să trec de perioada de angoasă declanşată în urma pierderii vederii. Dumnezeu mi-a dăruit pacea după care tânjeam, m-a împăcat cu sinele şi mi-a redat speranţa.
Dumezeu m-a cercetat încă din copilărie, prin diferite moduri. Unul … era noaptea în somn. Ani de-a rândul am avut un vis care se repeta în fiecare noapte. Urcam pe o cărare îngustă, albă, iar la dreapta cât şi la stânga mea era plin de flori.
Nu înţelegeam visul pe vremea aceea, însă am găsit mai târziu cărarea. Într-adevăr e îngustă, e albă dar e şi sfântă pentru că urcă înspre Dumnezeu.
Treptat am învăţat să mă adaptez noii mele condiţii. Pe parcurs am pierdut prieteni. Eram diferită. Şi stigmatul pe care îl aveam  i-a făcut pe mulţi să se depărteze. Izolarea şi-a făcut simţită prezenţa. Aşa că am învăţat să îmi fiu suficientă. Prietenul de nădejde care mi-a rămas a fost muzica. Am învăţat să fac din ea refugiul meu. Am participat la diferite concursuri de muzică, alături de mari artişti ai Bihorului din vremea aceea.
Pregătirea profesională am făcut-o într-o şcoală adapta-tă nevoii mele speciale. Am lucrat ca asistent medical la centrul de recuperare din Băile Felix timp de douăzeci şi doi de ani. Ţin să menţionez că nu am avut nevoie de escortă, ci am parcurs traseul Oradea – Băile Felix şi Băile Felix – Oradea în tot acest timp singură, fără bastonul “alb” ci doar prin harul lui Dumnezeu.
Anul 1985… un an decisiv. Dacă până atunci doar auzisem de EL, iată că veni momentul să Îl şi întâlnesc. Şi pentru că prin felul nostru firesc, acţionăm doar atunci când suntem constrânşi printr-un fel sau altul, spre “gramul” de sfinţenie care există în noi, şi de această dată Dumnezeu a fost nevoit să ne arate cât de nesemnificativi suntem. O nouă încercare, însă de acum nu eram eu subiectul încercării, ci soţul meu. În urma unei depresii a fost nevoit să urmeze un tratament de recuperare la Nucet. Am trecut prin momente în care am crezut că Dumnezeu îmi doreşte nenorocirea… nu ştiam că de fapt chiar prin această încercare El îmi pregătea Salvarea. De ce aşa? Nu suntem în măsură să punem sub semnul întrebării hotărârile Lui cu privire la noi. Ştiu doar atât: toate lucrurile lucrează spre binele celor ce Îl iubesc pe El. Am aflat însă prin această încercare că El mă iubeşte mult mai mult decât L-aş putea iubi eu vreodată. Dumnezeu se descoperă şi în cele mai uitate locuri. Printr-un grup de fraţi evanghelişti, Dumnezei i s-a descoperit soţului meu, acolo unde era, astfel că s-a întors acasă un om schimbat.
Era un om nou. Mi-a mărturisit că Dumnezeu l-a cercetat, l-a prelucrat şi că doreşte să-I slujească din toată inima. Aşa că am început să frecventăm Biserica Betel.
Desigur că la început am fost reticentă. Crescută într-o familie de creştini ortodocşi nu se cuvenea să îmi părăsesc religia. Nu înţelegeam însă, ce anume îmi determinase soţul să ia această hotărâre.
Dar Dumnezeu avea metodele Lui de a-mi îmblânzi şi mie inima.
După fiecare predică, părăseam Biserica Betel cutremurată de puterea Duhului Sfânt, chiar dacă nu puteam încă să-I înţeleg lucrarea.
Prietenul meu de nădejde însă, muzica, m-a “aruncat” în “braţele” corului şi ale fanfarei. Învăţam o nouă melodie… simfonia sufletului. Aşa că dacă până atunci îmi cântasem doar mie, de atunci am început să Îi cânt Lui. Cuvântul Lui a început să se descopere minţii şi sufletului, astfel că după trei luni de zile, pentru a două oară îmbrăcată în alb, alături de soţul meu păşeam împreună în apa botezului … doi oameni noi, transformaţi, salvaţi prin puterea lui Dumnezeu.
Pe data de 13 februarie 1986, Dumnezeu m-a bine-cuvântat cu Duhul Lui Cel Sfânt. A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea pe care n-am s-o uit niciodată.
Sunt multe întrebări la care poate nu vom primi niciodată răspuns aici pe pământ, dar important este ca în orice vreme să ne încredem în El. Dumnezeu m-a învăţat că de fapt El îmi este Totul.
Dumnezeu îmi este “LUMINA OCHILOR” cu care văd chiar şi în întuneric, El este bucuria mea, nădejdea şi tăria mea în orice vreme.
“Viaţa cu Hristos este o speranţă fără sfârşit. Viaţa fără Hristos este un sfârşit fără speranţă!”
Uneori mă gândesc că Sora Petrila este mai binecuvântată ca oricare dintre noi. Ea “vede” lucrurile care au valoare reală.
Noi, de multe ori ne pierdem prin nimicurile colorate ale acestei lumi. Strângem mizerii poleite cu aur şi ne avântăm nebuni ca Balaam la gândul că ar putea fi ale noastre, chiar dacă, aceasta ar însemna să trecem dincolo de voia lui Dumnezeu.
Când vorbesc cu dânsa mi-e mai uşor să înţeleg ce înseamnă să stai înaintea lui Dumnezeu. Şi ştiţi de ce? Pentru că nu contează cum sunt îmbrăcată, cum sunt coafată, câte kilograme am în plus sau în minus. Pentru un om care nu vede, aceste lucruri nu prezintă nici o valoare. Secretul este însă, că nici Dumnezeu nu pune valoare pe ele.
Valoarea noastră este… în ceea ce trece dincolo de ce poate percepe ochiul de carne.
Acolo priveşte şi Dumnezeu …

Editorial realizat de: Debora Luncan
Sora Maria Petrilă este membră a Bisericii Penticostale nr. 9  “Efrata” din Oradea (Bihor), str. Dobrogei nr. 1/a, tel: 0359/302293

Despre

Citeste si:

De ce regatul creştin Ierusalim a căzut în mâinile lui Saladin, leul deşertului.

În 1187, regatul cruciat al Ierusalimului se afla în al 88-lea an. A fost descoperit …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

error: Content is protected !!