Iulia Ionescu și copiii care caută salvarea la mănăstiri

Cazul Iuliei Ionescu este cu totul aparte și ne obligă să purtăm o discuție de care ne-am ferit ca părinți și ca români, pentru care educația religioasă și religiozitatea în sine sunt încă subiecte tabu. Întrebările iscate trebuie însă să primească un răspuns, sau cât mai multe, pentru ca cel puțin alți părinți care își fac griji că ar putea ajunge în aceeași postură să poată face ceva în privința asta.

Iulia nu e singură

Foto: dreamstime.comCazul Iuliei a fost mediatizat în toată țara, creând poate impresia că este ceva unic, singular. Dar nu este nicidecum așa. Comisarul șef Daniel Popescu, șeful Compartimentului de Urmărire și Identificare din cadrul Poliției Județene din Vrancea, care a fost implicat în eforturile de găsire a Iuliei, a postat pe Facebook un mesaj, ca urmare a dezbaterilor televizate pe marginea cazului, în care își exprimă aprecierea pentru mama Iuliei, care ar fi creat o poveste din dispariția fetei, poveste ce a prins foarte bine la mass-media, iar asta a dus la găsirea minorei.

Dar el completează că lunar sunt zeci de astfel de cazuri, care „nu pot fi transformate în poveste. Mulți părinți nu au acest talent, nu vor publicitate. Iar pentru copiii aflați în ocrotirea statului (din centre de plasament sau familii maternale) dezinteresul opiniei publice este cvasitotal și reprezentanții legali de la instituția de ocrotire, în mod cu totul neînțeles pentru un om normal, refuză mediatizarea cazului!”

În aceeași idee, el a povestit despre încă două cazuri de tineri dispăruţi din Vrancea, unul chiar acum două zile, care au ajuns la mănăstiri, fără ca părinții lor să știe și fără ca preoții să îi anunțe.

Pe 14 februarie, un minor de 13 ani, cu probleme psihice, a dispărut de acasă cu bicicleta, ziua în amiaza mare. Asistentul maternal l-a căutat singur, timp de aproape 3 ore şi jumătate, după care a alertat poliţia. Poliţiştii locali au stabilit că băiatul a mers pe jos prin zăpadă şi pe înserat, chiar pe întuneric, distanţă de 5 km, pe un teren deluros, accidentat, până la Mănăstirea Vărzăreşti, unde preotul mănăstirii l-a adus înapoi în sat, dar l-a lăsat în centrul comunei, la circa 500 m de casă, în jurul orei 19:30. Deşi afară era noapte, temperatură sub 0 grade, ceaţă, iar copilul era ud la picioare, preotul nu a anunţat pe nimeni, iar copilul a dispărut. În prezent, el este găsit şi va fi preluat de Protecţia Copilului.

Al doilea caz despre care a povestit comisarul este de acum câțiva ani când s-a descoperit că un tânăr licean din Vrancea, dat dispărut de familie, a stat în mănăstire peste patru luni de zile. El a dispărut inexplicabil cu aproximativ o lună înainte de bacalaureat, iar părinţii erau disperaţi. După luni de zile de cercetări, autoritățile erau gata să renunțe la caz, iar părinții se întorseseră deja la muncă în străinătate. Tot norocul a fost că un poliţist dintr-o comună din judeţul Neamţ l-a recunoscut deși era îmbrăcat în haine de călugăr, când a venit la secția de poliție însoțit de un preot de la o mănăstire locală care voia să-l ajute să obţină o viză de flotant în localitate. Ulterior, acesta le-ar fi spus polițiștilor că a vrut să dea o „lecţie de viaţă” familiei.

Părinți care se feresc să discute

„În general, cei care pleacă în mod voluntar provin din familii dezorganizate sau cu situaţie materială precară. Au existat multe cazuri de acest fel şi în Vrancea, iar cauzele sunt multiple. Neînţelegerile cu părinţii, lipsa supravegherii din partea părinţilor, în unele cazuri aceştia fiind plecaţi în străinătate, sau lipsa unei colaborări între profesori şi părinţi, pentru că nu pot concepe ca un elev să aibă 150 de absenţe şi părinţii să nu ştie”, declară Comisarul pentru Ziarul de Vrancea.

După părerea lui, „mama fetei ar trebui acum să se întrebe când și de ce Iulia a luat o astfel de decizie. Are tăria de caracter să își recunoască derapajul în educația copilului său? Eu sper că da!”

Probabil că mama Iuliei își pune singură aceste întrebări și multe altele și fără să primească sfatul unor necunoscuți care judecă acum în presă ce și cum a greșit, fără să știe mai nimic, fără să facă parte din familie, fără să fi fost de față când s-a făcut „derapajul educațional”. Și până la urmă ce înseamnă acest „derapaj educațional”? Înseamnă să nu îl înveți pe copil că există Dumnezeu? Înseamnă să îl înveți, dar să nu îl lași la orele de religie? Înseamnă să îl lași în grija unui duhovnic, care să îți înlocuiască rolul educațional în această privință? Pentru fiecare poate însemna altceva, însă ce concluzii comune se pot lua pentru părinții care chiar încearcă să găsească niște sfaturi concrete?

Educația religioasă în sine nu poate să fie de vină. Cercetările științifice confirmă că religia poate constitui o forță pozitivă în viața copiilor, la fel cum poate fi și în viața adulților. „Religia este corelată cu un sentiment mai mare al stimei de sine, o mai bună adaptare academică și incidențe scăzute de abuz de substanțe sau comportament delincvent”, spune psihologul Bill Hathaway, decan al Școlii de Psihologie și Consiliere de la Regent University.

Citește și Viața la start, cu sau fără religie?

Cu toate astea, practicarea „cu prea mult zel” a credinței poate fi un semn al unei probleme de sănătate mintală sau un mecanism de adaptare a copilului pentru a face față unei traume nevindecate sau stresului. Copiii care sunt marcați obsesiv de sentimentul că au păcătuit, că sunt impuri sau că au comis o blasfemie la adresa lui Dumnezeu tind să se concentreze asupra anumitor reguli sau ritualuri care să îi absolve de vină, mai degrabă decât pe aspectele de ansamblu ale credinței lor.

Părinții care nu sunt destul de atenți, care iau religiozitatea copiilor lor (ce pot avea o sensibilitate aparte) drept o fază trecătoare, pot neglija un asemenea comportament nesănătos, în condițiile în care el se produce sub masca credinței. Părinții se mai feresc să discute despre acest subiect și în cazul în care se simt iritați de idee, ei nefiind religioși, sau în cazul în care se simt depășiți de situație, când nu știu ce răspunsuri să dea unor întrebări existențiale sau teologice pe care ei nu și le-au pus, poate pentru că pentru ei religia înseamnă mai mult împlinirea unui ritual, sau poate pentru că o fac din inerție, de ocazia marilor sărbători, pe când imaginația celui mic a fost cu adevărat prinsă de ideea unui Dumnezeu creator. Așa ajung să fie înțelese greșit concepții precum Iad, moarte, apocalipsă, care pot crea panică și schimbări radicale de viață chiar și pentru adulți. Asta înseamnă că părinții trebuie cu atât mai mult să investească timp, informații și multă precauție atunci când le vorbesc copiilor despre religie, și nu să ocolească subiectul sau să își abandoneze copiii în grija educațională a unei persoane a cărei autoritate nu îndrăznesc să o conteste.

www.semneletimpului.ro

Despre

Citeste si:

ELEVII de clasa a V-a vor INVATA de 5 ori mai MULT despre ISLAM decât despre CREȘTINISM

Evenimentul Zilei atrage atenția asupra unei situații incredibile cu care se confruntă educația din România. Astfel, …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

error: Content is protected !!