Interviu: Costel Busuioc a fugit de acasă să-L descopere pe Dumnezeu!

Pribegind multă vreme între străini, Costel Busuioc a învăţat să-şi poarte acasa cu el însuşi. Iar dacă reuşeşti să îi calci pragul cu suflet curat, sincer, el ştie foarte bine să îşi gătească acasa pentru primire de oaspeţi. Ceea ce nu a uitat Costel Busuioc niciodată e să îşi iubească Neamul şi Dumnezeul poporului său.

Cine eşti dumneata, domnule Costel Busuioc? Dă-ne câteva date de… identitate, de buletin!
În afară că mă cheamă Costel Busuioc, sunt născut în 21 octombrie 1974, la Iaşi. Ştii cum e, pe vremuri nu se spunea că eşti născut la sat, nu! Ci, în cazul meu, în judeţul Iaşi, pentru că acolo era maternitatea. Însă părinţii mei şi eu locuiam în satul Goruni din judeţul Iaşi.

Aţi fost mai mulţi copii la părinţi, acasă?
Ce-mi aduc eu aminte e că eram 8 fraţi când am plecat eu. Şi se pare că s-au mai înmulţit în timp ce eu am fost plecat.

Cum a fost copilăria “moldoveană”, acolo?
Copilăria moldoveană… N-a fost una dintre cele mai frumoase copilării, însă a avut şi momente frumoase, aşa cum se pot lăuda că le-au avut toţi copiii. Şi eu am fost la furat de cireşe, jucam fotbal sau ne adunam, copiii mici şi vecinii, toţi vecinii de pe-acolo şi învăţam jocuri, tot felul de jocuri de copii, care ne făceau copilăria frumoasă, să zic aşa. Însă au fost şi lucruri mai puţin plăcute. Dintre aceste lucruri mai puţin plăcute pot aminti acestea: eu am mers o singură dată la biserică, să zic aşa, sau poate că mai aveam un contact cu Biserica doar când murea cineva din familie şi mergeam la înmormântare. Îmi amintesc foarte bine, de pildă, faptul că atunci când citea preotul Evanghelia, îl ascultam cu atenţie şi pentru mine acele cuvinte sunau extraordinar, îmi rămâneau în inimă, şi le mai aud, ca un ecou, încă şi astăzi. Mai puţin plăcut – ca să termin cu momentele mai puţin plăcute – a fost când un frate de-al meu a picat într-o prăpastie (nu mai ţin minte câţi ani avea, vreo 6, cred) şi de la acea căzătură i s-a făcut o tumoare pe creier şi a rămas cu o boală urâtă tare. Ştiu că a stat pe pat ani buni; şi noi am avut grijă de el, noi fiind fraţii, în special fraţii.

Costel, în vibraţiile vocii tale şi în modul în care te resituezi în acea copilărie se simte o durere tăcută, revoltată chiar în tumultul ei înăbuşit, atunci când vorbeşti de familia ta. Ne spui câteva cuvinte despre asta?
Tăticul meu a fost plecat în Constanţa, trimis de vechea conducere, să lucreze pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră şi… a cam uitat să se mai întoarcă. Nu ştiu dacă a fost cea mai bună opţiune a sa. Eu sunt sigur că n-a fost cea mai bună opţiune. Cred că putea să opteze şi pentru altceva, însă nu este treaba mea să spun asta… A rămas o femeie tânără, mama mea, cu o grămadă de copii, să se descurce singură. Şi de acolo au început momentele cele mai triste, despre care nu o să vorbesc niciodată.

În regulă… Ştiu că la un moment dat ai fugit de acasă. Când s-a întâmplat aceasta? Când ai plecat de acasă, din Goruni?
La 14 ani pot să spun că am început să plec de-acasă. De mai multe ori am încercat să fug de acasă, am avut multe tentative, însă fără reuşită. Pentru că încercam să schimb ceva în angrenajul familiei mele, însă nu puteam. Vedeam la alţii un alt stil de viaţă diferit. Adică, de pildă, vedeam oameni de rând care erau credincioşi în felul lor, mergeau la biserică, îi vedeam îmbrăcaţi frumos, în fiecare duminică treceau pe la poarta noastră şi mergeau la biserică. Şi mă uitam după ei, zicând: “Oare noi de ce nu putem merge la biserică?” Şi apoi, când mă uitam la mine, îmi dădeam seama de ce nu pot să merg la biserică. Întotdeauna nu aveam ba cu ce să ne încălţăm, ba nu aveam destule haine; cu hainele cu care mergeam la şcoală noi ne şi plimbam pe-acasă sau lucram pe-acasă… Chiar nu se putea.

Ai avut câteva tentative de a pleca de acasă. Aveai un loc anume unde să pleci, adică te gândeai înainte unde să fugi?…
Mă gândeam să rezolv o problemă a familiei, care mi se părea o problemă acută atunci, aceea de a-mi ajuta cumva familia. De aceea am încercat să fug în repetate rânduri la oi. Eram la şcoală deja. Eram în clasa a V-a, în clasa a VI-a, a VII-a şi a VIII-a. Încercam să fug de la şcoală ba la oi, ba nu ştiu unde…

Până la urmă, ai reuşit să pleci, să fugi de acasă. Unde ai plecat?
Am fugit de acasă o dată – asta a fost penultima eşuare –, am fugit la o stână din apropierea Tomeştiului; şi nu mi-a plăcut tare mult acolo, că eu munceam şi cineva venea şi îmi lua banii. Nu mi-a plăcut. Deci vedeam că arunc cu banii în vânt, să zic aşa, şi munceam pentru nimic. Atunci am plecat iar la altcineva, să păzesc nişte vaci – îmi amintesc cu lux de amănunte –, la o familie din Tomeşti, crezând că oamenii respectivi sunt mai serioşi şi că mă vor putea proteja. Însă nici acolo n-a fost aşa. Acolo au început problemele, oamenii se băteau, stăpânii mei cu nu ştiu cine… Şi mi-am zis: “Au, aici e mai rău ca la mine acasă! Tre’ să plec de aicea…” Şi atunci a fost momentul cel mai greu din viaţa mea – multe au fost grele, însă acesta a fost cel mai greu. Dar a fost momentul care mi-a decis ce am de făcut în continuare. Şi aveam un ceas la mână – îl cumpărasem; l-am vândut. Mai eram cu cineva, că nu ştiam să plec la Petroşani. Şi ştiu că am ajuns la Gara de Nord din Iaşi, mi-era tare foame şi nu aveam ce să mâncăm. Aveam bani, însă nu aveam bani să ne cumpărăm ce ştiu eu ce. Zic: “O să ne cumpărăm ceva consistent, care să ne ţină pe mai multe zile”. Ce ne poate ţine mai multe zile? Salamul nu. Slănina! Ne-am cumpărat o bucată de slănină, ne-a tăiat-o doamna respectivă frumos şi ne-a ajuns vreo două zile slănina aia. Şi am plecat atunci la Petroşani, la minele din Valea Jiului. Acolo a fost foarte, foarte greu… Însă a fost frumos. Pentru că de acolo am început să intru într-o relaţie cu Dumnezeu. Sau a început Dumnezeu să mi se facă cunoscut, să zic aşa. A fost foarte, foarte interesant. Ştiu că nu aveam unde să dorm; am ajuns în Valea Jiului, n-aveam unde să dormim, n-aveam ce să mâncăm, că mâncarea s-a terminat!

Paisprezece ani aveai atunci, nu?
Da, 14 ani. Am ajuns în Valea Jiului şi, zic, unde dormim? Mi s-au terminat banii, mi s-au terminat toate proviziile. Şi băiatul cu care eram zicea: “Uite, dormim pe aici, pe unde putem… Iar cu mâncarea, facem noi cumva. Ieşim pe seară prin sat…” Zic: “Eu nu dorm pe nici unde, eu nu fur nimic!”

Era tot din sat cu tine, nu, băiatul? Sau v-aţi întâlnit pe traseu?
Deja ne întâlnisem în Tomeşti, că m-am mutat apoi din Goruni în Tomeşti. Până la o anumită vârstă am stat în Goruni şi după aceea am plecat. Mai exact, am stat în Goruni până în clasa a V-a. După aceea am plecat la Tomeşti. Din clasa a V-a am plecat la Tomeşti, cu familie cu tot, ne-am mutat la bloc.

În căutarea ta nedefinită, cu destul de multă nebuloasă de identitate, deşi nu avea decât foarte puţine noţiuni despre Dumnezeu, continuai cu înverşunare să Îi “dai de urmă”. Simţeai, îmntr-adevăr, că trebuie să îţi găseşti Dumnezeul tău, al lui Costel Busuioc?
Îmi amintesc că era cineva într-un cartier la mine, în Tomeşti, care spunea: “Căutaţi-Mă, cât Mă puteţi găsi. Bateţi şi vi se va deschide”. Şi când a spus Căutaţi cât Mă puteţi găsi, eu am zis: “Ah, Doamne, merg eu şi Te caut! Te-oi găsi eu undeva, poate pe la o mănăstire, poate pe munţi, prin pădure… Dar tot Te caut eu! Oriunde ai fi, tot plec eu într-o zi şi Te caut!” Aşa am zis atunci: “Să ştii că eu am să plec să Te caut!” Eram foarte hotărât atunci! Nu ştiu cât aveam, doisprezece-treisprezece ani…

Deci coborâse Hristos în Tomeşti şi îl căuta pe Costel?
Da, era cineva care spune de Dumnezeu în cartier, că tocmai picase comunismul. Nici nu ştiu ce cult era, dacă era ortodox sau din vreun cult. Nici nu m-a interesat, de altfel, asta. Eu ştiu doar că mi-am zis că mi-ar place să merg la vreo mănăstire, să-L găsesc pe Acel Dumnezeu… Da, asta simţeam eu! Nu eram eu cunoscător de astfel de lucruri, nu ştiam mai nimic de Dumnezeu, însă reacţiona firea mea. Mai ales că noi, nu ştiu, poate că aşa a fost să fie… Poate e prea mult ce spun acum, însă cred că ţine de duhul familiei mele. Noi am fost legaţi foarte mult de mănăstire. Bunicii mei, străbunicii mei şi-au dat pământul mănăstirii. Acolo, pe pământul străbunicilor mei, acum este mănăstire! Ştii, nu întotdeauna am avut dispoziţia să discut despre despre astfel de lucruri, absolut sensibile pentru mine, într-o discuţie deschisă, cum o port aceasta, cu tine.

Să revenim la Biblie şi la primele tale “buchii”, descoperite pe filele Scripturii…
Da, am ajuns să învăţ să citesc în Biblie, pentru că mă interesa şi eram curios să vedem ce-i spune Dumnezeu lui Costel Busuioc! Pentru că eu, când am auzit cuvântul Biblie prima dată, a fost la această familie în casă. Şi zic, Biblie? Şi numele ce frumos e! Îmi place. Biblie, auzi, ce frumos sună, ce sonoritate are! Şi mi-a explicat învăţătorul meu de ce i se spune Biblie: pentru că această carte conţine mai multe cărţi, pentru că este o bibliotecă întreagă acolo. Şi mi-a explicat el: “Uite, ai să vezi că Biblia bogată este asta, că are mai multe cărţi…” Mi-a explicat cu lux de amănunt toate. Până am ajuns să cunosc toate lucrurile, să le pun cap la cap. Şi chiar mi-au intrat atât de mult în inimă, încât erau însăşi viaţa mea! Nu spuneam la nimeni asta, nu le spuneam că am descoperit tot felul de lucruri noi, că descoperisem o lume. Îmi plăcea la nebunie să mă uit la asfinţitul de soare, sau la răsăritul soarelui, în zori de dimineaţă. Mă trezeam înaintea tuturor, numai să văd lucrurile acestea! Ce-i drept, mă trezeam să mulg vacile, însă mereu mă gândeam la lucrurile astea: “Ce tare e Dumnezeu! Uite cum face El ca să răsară soarele! Cine mai poate să facă aşa?! Uite la asfinţit, ce frumos, ce culori frumoase! De unde sunt culorile astea? Cine le-a făcut?” Şi tot eu dădeam şi răspunsul: “Dumnezeu! Altcineva cine? Să-mi arate cineva unul mai tare ca Dumnezeu! Nu mai există nimeni…” Îmi spuneam eu singur, vorbeam singur…
Priveam apusul soarelui din grajd, de la vaci. Priveam dincolo de uşa aceea (era o grămadă mare de gunoi în faţa uşii, pentru că aşezam acolo gunoiul), însă dincolo de gunoi se vedea asfinţitul de soare. Atât de frumos!… Şi mă bucuram, zicând: “Uite cum cântă îngerii!…” Şi îmi imaginam cum cântă îngerii în ceruri! “Ce frumos trebuie să fie acolo!…”, îmi ziceam.
Şi uite aşa am început eu să-L cunosc pe Dumnezeu.

(Fragment din volumului biografic “Costel Busuioc”(Ed. Agnos, Sibiu / editor Romeo Petraşciuc)

Despre

Citeste si:

Nick Vujicic: „Ştiu că nu Dumnezeu mi-a dat această durere”

Evanghelistul australian Nick Vujicic, vorbitorul motivaţional care s-a născut fără mâini şi picioare a declarat …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

error: Content is protected !!