IMPORTANT – Copii lui Bodnariu – ai cui sunt ei?

,,Republica“ lui Platon a devenit Manualul societăților desprinse de Dumnezeu!

Cel puțin aceasta a fost intenția ,,renașterii“. Venită după Evul Mediu creștin, Renașterea a însemnat ,,revenirea“ la epoca precreștină, anularea influențelor creștinismului asupra societății.

familie-bodnariu-norvegia-2

Hotărâți să se lepede de Dumnezeu, reprezentanții noului Umanism Secular au ales să înlocuiască dogmele creștine cu ,,ceva“ și anume cu ideologia socratică.

Din punctul acesta de vedere, cine n-a citit ,,Republica“ lui Platon nu are șanse să înțeleagă spre ce fel de societate ne împing ,,elitele“ mondiale ale vremii noastre.

În Republica lui Platon, drepturile individuale nu sunt date și garantate de Dumnezeu, ci de societate (în cazul Norvegiei, de către Stat). Statul devine astfel ,,proprietarul“ tuturor cetățenilor lui și se ,,preocupă“ de bunăstarea fiecăruia.

(Iată un extras din articolul despre Republica lui Socrate apărut în Wikipedia:

Republica este un dialog dramatic, nu un tratat. Socrate construiește o serie demituri, minciuni nobile, ca să facă să pară un oraș că este just, iar aceste condiții modelează viața în comunități. Socrate definește justiția ca « munca la care el este cel mai potrivit » și « fiecare să își facă propriul negoț, să nu fie sclavul societății » (altfel spus fiecare este liber să își aleagă ce vrea în viață) și continuă spunând că justiția susține și perfecționează trei virtuți: temperanța, înțelepciunea și curajul. Socrate nu include justiția ca o virtute în societate, sugerând că dreptatea nu există în sufletul omului, ci este un rezultat al sufletului « disciplinat ». Ca rezultat al acestei concepții, automat separă oamenii în trei categorii: în soldați,producători și conducători. Dacă un conducător este capabil să creeze legi bune, soldații să le apere, iar producătorii să se supună autorităților, atunci societatea este justă.

Societatea propusă de Socrate este atacată de Adeimantus care nu găsește loc pentru fericire în ea, iar Glaucon nu găsește loc în ea pentru onoare și glorie. În ultimă instanță, Socrate construiește un oraș (societate) fără proprietate privată, fără femei sau copii privați și fără poeți, oraș împărțit în caste. Totul este pus în comun. – (https://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Platon)

Evenimentele legate de copiii familiei Botnariu sunt doar un exemplu despre ceea ce este ,,normal“ într-o astfel de societate. Vă invit să citiți excelentul material tradus de ,,Alianța familiilor din Romania“ (www.alianta-familiilor.ro).

+++++

COPIII BODNARIU – AI CUI SUNT EI?

Tragedia dureroasa cu care se confrunta familia Bodnariu si alte familii romane ale caror copii le-au fost rapiti de autoritatile  norvegiene continua sa impuna subiecte noi de discutie. Si asta e un lucru bun. Acum doua saptamini am discuat despre disciplinarea copiilor. Observam ca in presa si dezbaterile media din Romania se discuta tot mai mult despre familie, copii, cresterea copiilor si relatiile dintre copii si parinti. Azi discutam un subiect nou, dar la fel de relevant si care trebuie sa ne puna pe gand si pe noi romanii: ai cui sunt copiii?

 
Ai cui sunt copiii?
Daca vi se pare ridicol ori banal acest subiect ori titlu insistam sa aveti rabdare si sa cititi cu atentie. Bulversarile valorice din ultima generatie aparute in Occident le priveam in Romania, si unii dintre noi inca continua sa le priveasca, ca pe niste aberatii tranzitorii. Am atentionat, din 2006 incoace, si continuam sa atentionam ca aceste rasturnari valorice nu sunt tranzitorii, nu pot fi asemuite unei dureri de cap trecatoare, ci tind sa aibe un caracter normativ – adica tind sa devina ceea ce sociologii numesc “noul normal”. Normalizarea nonvalorilor occidentale, eufemistic si pe nedrept numite “valori europene”, se face in speta prin institutiile europene, asa cum dovedim periodic cind comentam rezolutii ori proiecte legislative demarate in Parlamentul European, Consiliul Europei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, si Organizatia Natiunilor Unite. Intrebarea pentru noi ca romani este daca romanii vor accepta ca aceste inversiuni valorice sa transforme cultura si civilizatia noastra, si, in final, valorile noastre crestine si traditionale. In cazul in care institutiile europene reusesc sa transforme nonvalorile in directive normative, prabusirea familiei, a casatoriei, si, in final, a civilizatiei, va deveni o realitate si in Romania.
In acest context, deci, discutam intrebarea de astazi: ai cui sunt copiii? Intrebarea are de a face cu una din nonvalorile care se impune tot mai mult in cultura si legislatia Occidentala, si anume: copiii nu apartin neaparat parintilor biologici, ci celor care pot sa le asigure un trai mai bun, un mediu material  mai ridicat. Cu citiva ani in urma se dezbatea in Consiliul Europei o conventie europeana a drepturilor copilului care atenua rolul parintilor biologici in cresterea copiilor si accentua tocmai inversul. In sociologie si jurisprudenta reversul familiei fondate pe relatiile biologice intre parinti si copii este numit “social parenting” (“parinti sociali”) sau “psychological parenting” (“parinti psihologi”). Conform acestor doctrine copiii nu apartin parintilor biologici ci celor care ii cresc ori au abilitatea financiara sa ii creasca. Din fericire, propusa conventie europeana, impinsa din spare de Suedia si Norvegia, a esuat.
 
Cum am ajuns aici?
Cum am ajuns aici? In primul rind prin nepasarea celor carora trebuia sa le pese. La inceput a fost divortul. Noul sot ori sotie cereau ca fiii si fiicele noului sot ori sotii sa devina copiii lor. Cereau ca relatiile parentale intre copiii fostului sot ori sotii si parintii lor biologici sa fie eliminate pentru a permite noului sot ori sotii sa adopte acesti copii. Rationamentul a fost ca noii parinti ingrijesc si se investesc in copiii biologici ai unor parinti biologici care acum lipsesc din viata copiilor lor. La inceput tribunalele au ezitat sa accepte teoria aceasta, dar in timp unele dintre ele au cedat si le-au validat.
Dupa divort au urmat pretentiile celor care traiau in concubinaj, unde unul dintre adulti avea copii biologici si celalat pretindea sa i se permita sa fie si el ori ea parintele acelorasi copii pe motiv ca si ei contribuie financiar si emotional la cresterea lor. In timp tribunalele au cedat si acestei presiuni. Dupa divort si concubinaj a urmat revolutia homosexuala, homosexualii pretinzind sa aibe si ei dreptul la a avea copii, prin adoptie, cu toate ca, clar fiind, ei nu pot, la nivel biologic, sa ii aduca pe lume. Parteneriatele civile si casatoriile homosexuale au avut ca efect principal eliminarea procreatiei ca justificare a casatoriei naturale intre barbat si femeie. Odata inscrisa irelevanta procreatiei ca motivatie pentru pastratea casatoriei traditionale in legi ori deciziile unor tribunale supreme, cum ar fi cele din Canada ori Statelor Unite, lumea occidentala a intrat pe o pista foarte alunecoasa. Practic, in spatiul occidental nu mai exista nici un argument convingator in favoarea casatoriei naturale ori a familiei naturale care consista intre un barbat si o femeie si copiii lor biologici.
 
Tocmai aici se incadreaza, din punct de vedere ideologic si ca stil de crestere a copiilor, victimizatii copii ai lui Marius si Ruth Bodnariu. Norvegia a ales sa acorde primordialitate “varietatilor de familii”, legalizind casatoriile si adoptiile homosexuale. O consecinta logica a acestei politici fara minte este tot mai pregnanta teorie ca nici copiii nu mai apartin, neaparat, parintilor lor biologici. Principalul instrument ori agentie de stat prin care Norvegia pune in practica ideologia secularista a familiei este inumanul si odiosul Barnevernet.
 
Familia intentionala
Odata demarata aceasta confuzie privind “ai cui sunt copiii”, confuzia nu poate decit sa se extinda. In urma cu citiva ani The Institute for American Values din New York a publicat un dosar extrem de interesant si important privind familia intentionala (“the intentional family”). Terminologia aceasta identifica, se pare, ultimul val in agresiunea societatii seculare impotriva relatiilor biologice intre parinti si copii. Unii sociologi occidentali vad in familia intentionala o versiune superioara familiei traditionale. In familia traditionala copiii se nasc cind natura si firescul lucrurilor decid, adica sotia devine insarcinata iar dupa noua luni naste. In contrast, familia intentionala e familia planificata, unde cei care alcatuiesc familia, evident nu neaparat barbatul si femeia uniti in casatorie, decid cum, cind, si citi copii sa aibe. E mai bine asa, zic sociologii, pentru ca asta permite femeilor si barbatilor sa-si planifice viata, cariera si sa-si chiverniseasca banii.
Studiul lui Institute for American Values identifica diferite categorii de “familii” unde relatiile biologice dintre parinti si copii nu mai decid ai cui sunt copiii. O prima categorie e surogatul unde cei care platesc sa li se faca un copil sunt declarati parintii copilului, iar femeii purtatoare, care la urma urmelor este mama biologica a copilului, nu i se recunoaste dreptul de parinte biologic. In categoria aceasta intra homosexualii si bogatii care prefera sa plateasca femeile sarace sa le aduca copii pe lume. A doua categorie sunt barbatii care isi vind materialul genetic femeilor necasatorite ori fetele care isi vind ovulele cuplurilor casatorite care nu pot avea copii. In aceste situatii nici barbatii nici fetele nu sunt recunoscuti de lege ca parinti biologici ai copiilor care vin pe lume. Mai devreme in luna ziarul britanic Daily Mail comenta despre un barbat britanic care a devenit tatal biologic a peste 800 de copii donindu-si materialul genetic, dar nu e tatal lor legal. [http://www.dailymail.co.uk/news/article-3397175/Britain-s-prolific-sperm-donor-fathers-800-children-selling-magic-potion-Facebook-50-pot.html]
treia, si poate cea mai bizara, categorie de familie intentionala, a aparut in San Francisco cu citiva ani in urma: un grup de persoane incheie un contract de convietuire care determina, printre altele, ai cui sunt copiii. Exemplul dat de studiu era al unui grup de mai multe persoane care traiau impreuna, homosexuali, lesbiene, bisexuali si heterosexuali. Relatiile sexuale intre ei erau reglementate in scris prin contract. Impreuna decideau care femei vor ramine insarcinate, cu cine, si ai cui vor fi copiii care se vor naste. Tot prin contract erau reglementate alte detalii, cum ar fi contributiile financiare pentru cresterea copiilor, si cine va sta cu copiii acasa cind sunt bolnavi.
 
Radacinile acestei erezii
Radacinile acestor asalturi diabolice impotriva parintilor biologici nu sunt recente. Le depistam inca in antichitate. Daca Sfintele Scripturi numesc copiii un dar din partea lui Dumnezeu, grecii antici gandeau invers. Plato pare sa fi fost primul ganditor in opinia caruia copiii nu apartin parintilor ci comunitatii. Copiii trebuie luati de la parinti de la o varsta frageda si dati comunitatii sa fie educati de comunitate nu de familia biologica, zicea el in Partea V a cartii lui Republica.
Feministele moderne au adoptat acest axiom, iar statele occidentale il promoveaza la nivel legislativ. De exemplu, in 2005, dupa ce Canada a legiferat casatoriile homosexuale, a modificat legislatia familiei, eliminind apelatia de “parinte natural”, adica biologic, si inlocuindu-l cu termenul de “parinte legal” (“legal parent”). Legalizarea casatoriilor homosexuale in Statele Unite a avut un efect similar. Pina in prezent 19 state americane au abolit conceptul de “natual parent” (“parinte natural”) si l-au inlocuit cu “legal parent” (“parintele legal”). In Marea Britanie vedem, in numele egalitatii intre “familii”, interzicerea folosirii la scoala a termenilor “mama” ori “tata” si inlocuirea lor cu termenul de “parinte” pentru a nu “ofensa” copiii cu doua mame ori doi tati. Printre apologetii avantgardisti care promoveaza anihilarea relatiilor biologice intre parinti si copii ca fundament legal pentru definirea familei, notabili sunt politologii americani Amy Gutmann si Stephen Macedo. Acestia, dar si altii ca ei, au in comun negarea autoritatii parintesti naturale in cresterea si educarea copiilor lor biologici. Cei mai in varsta dintre  noi isi amintesc ca aceasta a fost, de fapt, si ideologia si politica comunista a familiei promovata in Romania totalitara a secolului trecut.
 
Statul ne confisca copiii
Asa statul ne confisca si copiii. Legiferind casatoriile homosexuale, statul a confiscat, expropriat, nationalizat, daca vreti, institutia casatoriei, iar acum face la fel cu produsul natural si cel mai pretios al casatoriei – copiii, transformindu-i pe toti in victime si bastarzi, pentru a folosi expresia lui Douglas Farrow, Profesor la Universitatea McGill din Montreal, din cartea lui, publicata in 2007, Nation of Bastards – Essays on the End of Marriage (“Natiune de bastarzi – eseuri privind sfarsitul casatoriei”). O varianta apropiata a acestei gandiri e reflectata si in decizia lui CEDO din 2006 in cazul Konrad v. Germany care a respins drepturile parintilor de a-si educa copiii in conformitate cu valorile morale personale. De acum inainte familia, casatoria, si “ai cui sunt copiii” devin institutii si conversatii exclusiv statiste pe care statul le construieste dupa plac. Aceasta perspectiva e cunoscuta sub numele de “perspectiva constructivista” a familiei pentru ca statul, nu natura si firea lucrurilor, o defineste.
Avalansa impotriva relatiilor biologice de familie se identifica. Numarul intelectualilor, al profesorilor de drept, al sociologilor, al judecatorilor, al politicienilor, al legiuitorilor care cer eliminarea relatiilor biologice ca fundament al familiei e in crestere vertiginoasa. Asta se reflecta in numarul crescind de comentarii, legi, ori carti care se publica in sprijinul distrugerii familiei biologice ori nucleare. Notam ca in 2013 New York University Press a publicat What Is Parenthood? Contemporary Debates about the Family (“Ce inseamna a fi parinte? Dezbateri contemporane privind familia”) Din nefericire nu am avut ocazia sa citim cartea, dar o simpla aruncare de privire asupra subiectelor tratate in ea si a titlurilor capitolelor iti fac rau. Exemple: “A diversity approach to parenthood in family life and family law”; “Uncoupling marriage and parenting” (“disocierea casatoriei de paternitate”); “The other side of the demographic revolution: social policy and responsible parenthood”).
O tema centrala a cartii e definitia paternalitatii pe care o propune: “It defines parenthood more by reference to the quality of the relationship – or, to use a psychological concept, attachment – between adult and child than to whether a marital relationship exists between two opposite-sex adults or a biological tie between adult and child. It recognizes that adult-adult intimate relationships often produce and may be linked to parent-child bonds, as in marriage. However, it also recognizes that adult-adult intimate bonds are not always the anchor of parent-child bonds; some parent-child bonds form and flourish outside of marriage or other adult intimate relationship.” (Pagina 3) (Cartea “defineste paternalitatea mai mult prin referinta la calitatea relatiei – ori, pentru a folosi un concept din psihologie- atasament – intre persoana adulta si copil decit prin referinta la existenta unei relatii de casatorie intre adulti de sex opus ori legaturi biologice intre persoana adulta si copil. Recunoaste ca relatiile intime intre adulti deseori produc si pot fi legate de atasament intre persoana adulta si copil, de exemplu in casatorie. Insa, ea deasemenea recunoaste ca relatiile intre adulti nu sunt totdeauna ancora atasamentului intre persoana adulta si copil; unele relatii intre ei se formeaza si se dezvolta si in afara casatoriei ori a relatiilor de intimitate intre adulti”)

Despre infoCrestin

Citeste si:

Florin Ianovici: Harul micșorării

Ioan 3:30 “Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez. ” Dacă cel …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

error: Content is protected !!