Experiment Timișoara: 4 zile și 4 nopți ca om al străzii!

Doream să văd cum trăiesc oamenii străzii: unde stau, ce mănâncă, unde dorm, cum sunt.

Andrei Birtea (Bir) și-a dorit să vină și el. Ne-am tuns amândoi scurt și ne-am lăsat barbă ca sa putem fi credibili. Sora și cumnatul meu ne-au tuns doar din foarfece și au ieșit adevărate “opere de artă”.

N-am luat nici telefon, nici portofel, nici acte, nici bani, doar 5 lei pe care îi primisem pentru ce urma să facem. Am trăit experiențe cum nici nu-mi trecea prin cap. Am să le povestesc. O să fie cam lunguțe, dar pentru cine le va citi o să le fie de folos.

  1. Nu plecasem demult, când l-am salutat pe Bir. El a apucat în dreapta, eu în stânga. Nu stiu ce face. Merg pe strada si nu-mi vine sa-mi ridic capul din pamant. Cand esti prost imbracat te simti inferior. Eu nu sunt om al strazii decat de vreo cateva minute si mi se pare apasator. Trec pe langa oameni, ma uit in ochii lor, ei ma “scaneaza” incepand de la cap pana la adidasii murdari. Isi pleaca si ei capetele sau cauta cu privirea in alta parte dupa ce vad cum arat. L-am vazut pe unul care “seamana” cu mine. Am trecut de el, dar m-am intors. Avea niste “fierotanii” intr-un carut. L-am intrebat ce face cu ele. Râzând, imi răspunde: “Ce să fac? Le vând.”. L-am intrebat daca pot vinde si eu. “Cum dracu’ să nu poți”, mi-a răspuns sec și revoltat. Până și el se uita ciudat la mine. Mi-a spus pe unde le găsește, unde le duce, cât costă kilogramul de fier și cu câți bani rămâne la sfârșitul zilei. 400 de mii, zicea el, apoi mai trase în piept fum dintr-o țigare. “Bine”, i-am zis, și-am plecat.

Am ajuns într-un cimitir. Pentr-un timp am rămas aici. M-am uitat la pozele oamenilor decedați și la ce scria deasupra lor. M-a văzut o doamnă. S-a uitat in ochii mei si si-a plecat capul apoi. Am trecut pe lângă o groapa proaspăt săpată. Pe mormanul de pământ zace un pachet de țigări pe care scrie “fumatul poate să ucidă”. Zâmbesc cu amar în mine și mă plimb mai departe până la groapa lângă care stau acum. Tot proaspătă. E adâncă. Întunecată. Pare că-i mai frig in ea decât la suprafață. Carnea e pământ și tot in pământ se întoarce. Eh, măcar am avut liniste. Mă duc mai departe. Mai am de întâlnit mulți oameni. In scurt timp o să-mi fie foame. Sunt curios.

Stau pe niste scări reci. Mi-am scos o geacă din plasa de rafie si m-am asezat pe ea. Am trecut acum câteva minute printr-o piață. Mă plimbam printre “bunătățile” expuse. Am văzut o mandarină pe jos. Mi-a fost rușine s-o iau. In urma mea venea o bătrânică. S-a aplecat, a luat-o și i-a înapoiat-o vânzătoarei. Mi-am continuat plimbarea. Am vazut un castravete pe jos, m-am aplecat să-l iau, l-am asezat în lădiță și-am primit un “mulțumesc dragă”.

Am iesit din piață si-am dat de unul “ca mine”. Am trecut de el, apoi m-am intors. L-am intrebat ce face. “Ce sa fac? Pe-aici.”. M-a-ntrebat si el ce fac. “Ce sa fac? Ma plimb.”. M-a-ntrebat pe unde stau. I-am zis ca pe afara. “Nu ti-e frig?”, mi-a zis. “Inca nu e asa frig tare“, i-am raspuns. L-am intrebat daca are izmene. Avea. O pereche. M-a intrebat de unde sunt. Daca mai am frati.

Avea un miros de “prenadez” băiatul, in urma bronzului pe care îl inspira dintr-o pungă. L-am intrebat ce mănâncă. Zicea ca mai sunt oameni care mai dau. M-a-ntrebat de ce nu ma duc in strainatate. I-am spus ca mai bine mor in tara decat la straini. “Asa e”, a intarit si el. Mi-a spus ca, daca vreau, pot sa ma duc maine cu el pe “Brancoveanu” sa-mi fac baie.

Din magazinul in fața căruia ne aflam a iesit un altul tot “ca noi” cu o punga alba in mana. “Uite aici, mancati”. A întins-o spre mine. “O-mpart cu el”, i-am spus. “Mananca tu!”, mi-a zis baiatul ce consuma bronz. “Mancati ca e pui. E fain. E cald”, ne-a zis binefacatorul. A plecat. Am scos cele doua bucati de pui si le-am impartit, apoi am plans “instant”. Eu il mai intalnisem pe cel care mi-a dat mancarea. Acum 11 ani, imi amintesc perfect. Incepeam clasa a 9-a la Resita dar trebuia sa schimb un tren in Caransebes. El era acolo pe o banca. Se legana si avea un tic ciudat cu limba. Tot om al strazii era si atunci. Am plans de-am rupt. Atunci râdeam de cum fâcea cu limba, azi am plâns pentru binele facut. El mi-l facea. Plângeam. M-a-ntrebat cel cu care împărțeam bucatile de pui de ce plang. I-am spus ca “tot astia ca noi stiu sa faca bine”. Mi-a zis sa nu mai plang. I-am strans mana, i-am zis “ceau” si-am plecat. Urmeaza sa-mpart bucata mea de carne cu Bir cu care o sa ma intalnesc cand se insereaza. Dumnezeu e bun.

  1. După ce s-a înserat m-am întâlnit cu Bir. Am mâncat bucata de pui pe care o primisem in timpul zilei. Ne-am dus in zona caminelor studentesti unde am dat de vreo cativa baieti slab imbracati, care suflau in niste pungi colorate in argintiu. Ne-am asezat pe o chestie din ciment si ne uitam la televizor, prin geamul unui local unde se poate manca. Se uita la meci si unul din baietii care “inspirau” bronz. Ne privea ciudat, ca nu eram de-ai locului. L-am intrebat daca ii era frig. “Mie? Nu!”, si s-a intors spre televizor. Era prea frig asa ca ne-am ridicat si ne plimbam ca sa ne incalzim.

Cand traiesti pe strada timpul trece greu. N-ai nici un motiv pentru care sa te grabesti, nu te-asteapta nimeni. Timpul pare mai bland cu genul asta de oameni, dar mie mi-a parut mai mult o pedeapsa. De-abia asteptam sa treaca vremea.

Ne-am dus la gara. Mai vazusem oameni adapostindu-se aici de-a lungul anilor.timisoara0018 Nu mâncaseram nimic de cand incepuse totul, in afara de bucata aia de pui. Am cumparat o paine. Inainte sa mergem pe strada, cineva mi-a dat 5 lei. 2,5 lei i-am dat lui Bir, iar 2,5 lei mi-au ramas mie. Am dat 2,3 lei pe-o paine nu prea mare. Am iesit din magazine si-am dat de unul “ca noi”. Mirosea rau de tot, mai amplificat atunci cand vorbea. Era alcoolic. Ne-am intors zicandu-i ca am luat o paine. L-am intrebat daca a mancat si daca nu vrea o bucata de paine. S-a uitat mirat la noi, si-a lasat colturile gurii in jos si ne-a-ntrebat: “Pai si voi ce mancati?”. I-am spus ca ne descurcam cu painea aia. “Da-mi o bucata de paine, hai! Stai!”. Si-a bagat mana in plasuta, a scos niste branza topita si incerca sa rupa recipientul ala cu unghia. “Am primit-o si eu”, ne-a zis. N-a izbutit sa o rupa. I-am strans mana si-am plecat. Am mancat cu pofta painea ramasa.

Sala de asteptareNe-am căutat loc de dormit. Sala de asteptare era mai călduroasa. Pe la 1 dimineata au venit doi oameni de la “protectia” gării să ne intrebe daca avem bilet. Cine nu avea, trebuia sa iese. Noi n-aveam si-am iesit. Ne-am dus in pasajul subteran, am dormit putin pe jos, dar era prea frig. Ne-am ridicat si am dat de niste vagoane scoase din uz. Cineva din gara striga: “Ba, ce faceti acolo? Treceti inapoi!”. Ne-am continuat cautarea in ciuda a ceea ce ceruse el. Erau lacate la toate usile vagoanelor. Am lasat un Nou Testament in plasa unui om al strazii care dormea adanc in frigul de afara. Ne-am intors in pasaj si-am indurat iarasi frig. Ne-am mai dus pe la ora 5 in sala de asteptare. Nu ne-a mai scos nimeni.

Imi deschid ochii si vad un tanar in sala de asteptare. Citea. Biblia. A trecut de 6 ori pe langa mine si nici macar o singura data n-a cutezat sa ma priveasca in ochi.. M-am intrebat “ce folos?”. Se vede aiurea rau de tot de “afara”. Am vrut sa merg sa-l intreb daca a inteles ceva din ce citise, dar mi-a fost prea rusine. Rusine de el, de oamenii din sala, dar si mai tare de mine.. Nu eram mai bun decat el, asa ca am invatat doar din ce am vazut.

Nu credeam ca o sa fie asa greu sa traiesti pe strada. Frigul mi-a facut ochii rosii si mi-a schimbat timbrul vocii. Nu cred sa rezist prea mult. Nu mi-a trebuit prea mult timp sa inteleg ca viata pe strada parca nu e viata. Si uite cum, intre timp, s-a facut si lumina. A fost o zi grea. Foarte grea. Prea grea. Bir n-a mai rezistat si s-a dus acasa. Ne-am salutat si urma sa ne intalnim la finalul celor ce urma sa le traiesc.

  1. Am ieșit din gară. Am intalnit alti doi oameni pe strada. I-am intrebat unde dorm. Gara Timisoara Nord“Ce-i cu intrebarea asta?”, mi-a zis raspicat unul din ei. Le-am explicat ca nu sunt din oras si ca sunt in cautarea unui adapost. Mi-au dat toate explicatiile de care aveam nevoie. Le-am lasat cate un Nou Testament. “Le-am primit si eu si-acum le dau si la altii ca mi-au dat mai multe”, le-am spus. Le-au luat, am plecat si am vazut de departe cum si le puneau in buzunarele de la piept.

Am trecut pe lângă persoane pe care le cunosteam. Nu m-au recunoscut, poate si datorita faptului ca nu prea s-au uitat la mine. Cand am plecat de acasa mergeam cu capul plecat si cu ochii in pamant, simtind oamenii cum se uita la mine. Acum mi-am ridicat eu capul, si ma uit la ei. Isi pleaca pe rand capetele dupa ce ma vad si privesc pamantul. “Nu le pasa”, imi zic in suflet.

Am intalnit un alt baiat pe strada. Am scos un Nou Testament si, fara sa zic nimic, i l-am pus in mana. Dupa cativa metri m-am intors spre el suficient cat sa vad ca-l rasfoia zambind. Sper ca stia sa citeasca. Si-acum ploua.

  1. Am dormit deja de 3 ori pe băncile de prin parcuri. Ieri a fost soare, azi a plouat. il_caragiale_3_0Simt frigul in oasele din zona șoldurilor si nu numai. Habar n-am cât e ceasul. N-am putut sa dorm prea mult din cauza frigului, asa că am intrat in catedrala ortodoxa.

Mi-am dat si eu caciula jos din cap si am inaintat spre unul din scaunele din biserica. Se pare ca stau pe un loc “cumparat”. Catedrala Ortodoxă TimișoaraDeasupra capului meu e un nume gravat in lemnul scaunului: “Dr. Octavian Neagoe”.

Vad oameni sarutand obiecte, altii trec pe langa mine voind sa ajunga in locul unde se face spovedania, marturisirea. I-am multumit lui Dumnezeu pentru Scriptura si ca mi S-a descoperit si mie. M-am spovedit si eu Cui trebuie, lui Dumnezeu. E bine.

In stânga mea era un om care cânta cu preotul. Cunostea cântările. L-am ascultat de mai multe ori. Intruna din pauze i-am spus “cantati fain”. Si-a plecat capul, semn ca m-a auzit. A fost o slujba faina, slujba in care am auzit vorbindu-se despre Isus si despre pocainta. Ziceam si eu “amin” unde consimteam. Cel care asigura protectia si paza bisericii se uita la mine. De fiecare data cand ni se intalneau privirile imi plecam capul. Am stat vreo 4 ore in biserica. După slujbă, omul din stânga mea s-a uitat la mine si mi-a spus ca si-a dorit să fie preot, dar, din cauza persecutiilor din timpul comunismului, a renuntat. Mi-a strâns mâna si a plecat. Un altul, trecând pe lângă mine, mi-a zâmbit, in timp ce isi plecase capul. Am zâmbit si mi l-am plecat si eu. S-a intors din drumul lui catre iesire, mi-a strâns mâna si m-a intrebat ce fac. “La slujba”, i-am răspuns. M-a surprins gestul lui. Am vorbit apoi cu cel care statuse in dreapta mea. Am vorbit despre cuie, topoare si lopeti. M-am bucurat de ei.

  1. M-am dus la un centru de adăpost pentru oamenii străzii. Nu m-au lăsat să dorm peste noapte pentru ca nu eram pe listă. Imi trebuia si buletin, dar eu, cum plecasem fara nimic dupa mine, nu aveam nici o sansa. Am salutat si am iesit. Mergand spre centru m-am intalnit cu cineva cunoscut. I-am stat in fata, blocandu-i calea.. M-a privit nedumerită pâna ce am apucat sa zâmbesc. Am povestit pentru câteva minute si m-am dus mai departe. libraria crestina “Kerigma”Am trecut pe lângă Librăria crestină “Kerigma”. M-am intors din drum si mi-am zis “sa fac un test”. Înăuntru erau două doamne si un copilas. Am intrebat daca mai era deschis. “Nu. De la 5 (17:00) am inchis”. Era undeva cam pe la 7 ceasul. “Voiati ceva?”, m-a intrebat vanzatoarea. Le-am zis “nu, voiam doar sa ma incalzesc putin”. “Pai haideti, stati sa va-ncalziti”, i-a fost replica. Stateam acolo si ma bucuram in inima mea vazand si copilasul jucandu-se pe langa mine. Dupa 2-3 minute i-am spus doamnei care m-a primit ca a fost un test. “Cum asa?”, a intrebat. I-am spus povestea. M-a recunoscut abia dupa ce a auzit tot. Cantasem de vreo 3 ori in biserica la care mergea. M-a rugat să mai stau si asa am făcut. Am plecat de acolo “încălzit” si cu o jumătate de porție de salată cu pui. A fost faină!

Am întâlnit un “bătrânel al strazii” putin mai tarziu. M-am oprit sa-l salut si am povestit de una si de alta. Era mai “tare de urechi” asa ca vorbeam mai “cu volum”. L-am intrebat daca ii era foame. “Nu, multam, am mancat”. Mi-a zis ca i-e frig, ca mai sta putin si pleaca. I-am pus mana pe umarul stang si am terminat cu “Doamne ajuta!”. La fel a incuviintat si el.

M-am oprit la un brâu de marmura chiar in centru. Mi-am intors capul si in fața mea stăteau doua cunostinte. M-au auzit când vorbeam cu bătrânelul, mi-au recunoscut vocea si m-au urmărit. M-au cinstit cu un ceai cald, de care m-am bucurat mult, si le-am povestit din cele pe care le-am trăit pe stradă. M-au intrebat dacă mi-e foame. Nu mi-era. Inca mai aveam aproape jumatate de pâine. In catedrala citisem Matei 6, asa ca Dumnezeu implinea ce promitea. Am primit niste banuti, ne-am salutat si ne-am urat “somn usor”.

In fața gării se legăna cineva si făcea cu mâna masinilor oprite la semafor. Era baiatul care imi daduse bucățile de pui cu o zi mai inainte. Asculta muzica. In timpul in care îi întindeam mâna și-a dat căștile jos. L-am intrebat ce face. I-am spus ca mi-a dat de mancare si mi-a raspuns ca “știe Dumnezeu câte-am făcut”. L-am intrebat daca îi era foame, oferindu-ma sa imi impart pâinea râmasâ cu el. Mâncase. I-am spus multumesc si l-am îmbrățișat.

Timisoara-Baile CalaceaCei de la paza gării nu mă lăsau să stau in sala de asteptare decât dacă aveam bilet. Le-am spus cine sunt si de ce faceam ce faceam. Erau mirati dar nu m-au crezut, gandindu-se ca multi dintre cei de pe strada inventeaza tot felul de povesti. M-am dus la casa de bilete si mi-am luat un tichet aiurea până la “Băile Calacea”. N-am vrut sa renunt prea usor, desi simteam ca racesc. Acum stau in gara langa un om care a facut pe el. Miroase greu, dar nu ma mut. Cineva de la paza il indeamna sa iese. “Astea-s regulile”.

Pe la 5 dimineata m-am reintalnit cu fetele care imi oferisera ceaiul cu o zi inainte. Au intrat in sala de asteptare si-am vorbit, ceea ce a creat putina mirare intre cei prezenti. Unul ca mine sa vorbeasca unora ca ele. Ne-am salutat, apoi iesisem sa ma dezmortesc putin. La intoarcere le-am vazut iesind din sala de asteptare, unde imi lasasem plasa. Mi-au pus acolo niste sandwichuri. Eu nu ma dau in vant dupa ardeiul gras, asa ca a pus Dumnezeu ardei in toate sandwichurile. N-am comentat si am mancat cateva cu bucurie si multumire. Restul voiam sa le impart. Am dat doua dintre ele unei doamne si unui domn tot de pe strada, la care am adaugat si cate un Nou Testament. Mi-au urat sanatate. M-am oprit pe o banca acum. Cred ca o sa trag un pui de somn.

  1. L-am reintalnit pe cel cu care am impartit cele doua bucati de pui din prima zi de cand am inceput sa stau pe strada. M-a salutat si m-a intrebat ce fac, apoi m-a sfatuit sa am grija ce fac ca sunt “comunitarii” prin zona. Tot el mi-a zis “du-te că dau pocăitii de mâncare!”. Mi-a spus amănunțit cum să ajung acolo. Am trecut strada si am vazut o bătranica aplecata mult de spate. M-am oprit in dreptul ei, timp in care o alta doamna traversa strada spre noi. A trebuit sa ma aplec destul de mult incat sa-i vad fața batranei. M-am oferit s-o ajut. Tragea dupa ea un geamantan pe roti. A ajuns la noi si doamna care trecuse strada. S-a oferit, la rându-i, s-o ajute pe bătrânica. Femeia in vârsta mergea tot “unde dau pocăitii de mâncare”. Doamna care trecuse strada m-a intrebat daca merg sa mănânc si eu. “Da”, i-am spus. M-a intrebat multe, printre care ce fac, de unde sunt, pe unde dorm. I-am explicat cine sunt de fapt si ce căutam pe strada. Mi-a spus ca Duhul lui Dumnezeu îi spusese că e ceva diferit la mine după felul in care m-am uitat la bătrânica. M-am bucurat mult in inima mea de favoarea lui Dumnezeu. A mers cu mine de cot până la locul unde se împărțea mâncarea, continuând să povestim. M-a prezentat fratilor cu care făcea echipă cu bucuria unui copil. Erau de la biserici diferite si mi-am spus in minte ca asta era o lucrare veritabila, atunci cand penticostalul, baptistul, crestinul dupa evanghelie, unul cu mai multa charisma, sau ce-o mai fi omul, trece de bariere si face alaturi de ceilalti ceva pentru semeni.

Deja ma cunosc câțiva dintre cei de pe strada. Am intalnit un om cu care mi-am impartit painea in prima seara si pe alti cativa pe care ii mai vazusem. Petrica, cel de la care a plecat ideea de ajutorare a celor fara casa, vorbea si se ruga pentru ei. Unul mai nazdravan tot vorbea peste el. L-am rugat sa nu mai vorbeasca asa tare ca voiam “sa aud si eu ce zice omu’ asta, ca zice ca si el a stat pe strada”. Mi-a vazut fularul rosiatic. “Da mie fularu’ asta”, mi-a zis. L-am dat jos de la gat si i l-am intins. Si l-a asezat la gat cu bucurie. Apoi vorbea iar tare. L-am mai rugat odata sa nu mai vorbeasca. M-a luat deoparte si mi-a spus viata lui. Ca are un handicap si ca nu poate sa-l controleze, ca a vrut sa se sinucida dar nu i-a iesit, si ca acum face cateva lucruri pe care nu vrea sa le faca. M-a intrebat apoi cum ma cheama, unde stau si de unde vin. “Catalin, vin din Oltenia si dorm in gara”, i-am spus. S-a dus repede si a chemat un baiat. Au venit amandoi si a inceput Ionut (numele lui) sa faca ceva emotionant pentru mine. I-a spus celui pe care il chemase de unde sunt, unde dorm si ca sunt amarat. L-a intrebat daca nu puteau face ceva sa ma ajute sa nu dorm in frig. N-a stat pe ganduri baiatul si a zis ca ma ajuta. Voia sa imi dea un pat in ruinele in care dorm ei, in fosta cladire a politiei. Mi-a zis ca si in timpul zilei, daca vreau, pot sa merg sa dorm acolo ca imi da pat. Am fost sensibilizat in suflet.

Cel putin trei dintre ei m-au intrebat daca am primit numar de ordine pentru mancare. 646x404Nu luasem, pentru ca inca mai aveam jumatate de paine si inca vreo cateva sandwichuri in plasa de rafie. Le-am zis ca imi iau dupa ce primesc toti. S-a dus Ionuț al meu pâna in fața rândului la Petrica, cel care coordoneaza lucrarea asta, si i-a cerut o portie pentru mine. Petrica, stiind povestea mea, s-a uitat la mine. I-am facut semn zâmbind si plecandu-mi capul. Stăteam pe un bolțar. A venit Ionut la mine cu 4 sarmale calde intr-o farfurie de unică folosință. S-a aplecat si mi-a pus mâncarea in mână.

S-a apropiat de mine omul caruia i-am dat o bucata de paine in prima seara. M-a intrebat daca mai vreau supliment ca se duce sa imi ia. I-am cerut doar niste paine pentru ca Ionut uitase sa-mi aduca. Si-a intins mâna in farfuria lui si a apucat 2 felii de pâine. Le-a scapat pe jos. Si-a cerut scuze. “N-are nimic”, i-am spus, si-am mâncat impreuna cu el sezând lânga mine. A vazut ca mi se terminase painea si mi-a mai pus repede in mâna stânga inca doua felii din porția lui. Fara ca macar sa-i cer, s-a dus apoi sa-mi mai aduca 3 sarmale. I-am multumit, dar eram satul si au ramas pentru el.

A venit apoi langa mine un om care a ajuns jalnic din cauza jocurilor de noroc. Fara familie, fara casa, doar cu dorinta de a-si pierde banii in continuare. Sta la un azil acum si lucreaza pe “unspe milioane”. “E ca un viciu”, mi-a spus. “Daca te apuci de el nu mai scapi”. 10.000€, tot ce stransese pentru familie, i-a pierdut foarte repede acolo. Am povestit mai multe cu Iulian, pana acolo ca am avut deschidere sa i-L marturisesc si pe Dumnezeu.

Cel care mi-a dat feliile de paine m-a intrebat de ce stau cu farfuria in mana si n-o arunc. I-am zis ca vreau s-o arunc la un gunoi. Mi-a luat-o din mana si mi-a dus-o el.  Un altul a zis ca eu sunt “din ala care respecta”, timp in care isi subtia grosimea buzelor zambind. Cuiva ii era sete. Omul care imi dusese farfuria la gunoi i-a dat o gura de alcool sanitar. L-am intrebat daca nu-i face rau dupa mancare. “Ba, ce intrebari prostesti pui si tu. Asta imi face bine si inainte si dupa mancare”. Mi-a parut rau pentru el. M-a intrebat apoi daca n-am ceva apa. I-am dat sticla de “juma de litru” umpluta doar pe sfert. Ne-am salutat si mi-au urat sanatate. Am gasit o alta sticla murdara, tot la jumate, pe marginea strazii. Mi-am pus-o in plasa. In parc am intalnit un prieten care nu m-a recunoscut decat atunci cand i-am zambit. Am facut vreo cateva poze, timp in care cativa oameni ne priveau nedumiriti. Mi-a lasat niste bani. Pot sa-mi cumpar bilet. Cred ca nu-mi mai iau pana la “Baile Calacea”.  Aaa, am primit si o bluza “cu gat” de la Petrica. Tine locul fularului rosiatic apartinand de azi lui Ionut.

  1. Am plecat din parc spre catedrala din centru. Inainte de a ajunge m-am “intalnit” cu privirea cuiva. Eram in piață. Se uita indelung la mine. Ma uitam si eu la el. Si-a plecat capul in semn de salut. Mi l-am plecat si eu pe-al meu. Am facut o “fotografie mintala” si am analizat-o mergand pe drumul meu. Era omul din biserica ortodoxa care se intorsese din drumul lui sa ma salute si sa ma intrebe ce fac. Isi aducea aminte. M-am bucurat ca nu uitase de unul ca mine.

Au citit ceva din Petru la biserica.Catedrala-mitropolitana-timisoaraAu mai zis si despre sfintii “nu stiu care”, despre niste mucenici, aparatori si ce-or mai fi, dar asta e partea a doua.  Eu am luat tot ce-a fost bun. Pe scaunul din stanga mea statea un om al strazii destul de inaintat in varsta, in dreapta la fel. Cel din stanga adormise la un moment dat si sforaia. Ma uit la cel din dreapta si-l intreb daca sa-l trezesc. Ridica din umeri si-si lasa colturile gurii in jos. Era deranjant pentru cativa care se uitau deja la el. L-am atins suficient cat sa ma simta. I-am spus ca se auzea cum sforaie. A tras vinovat aer in piept pe vocala “i” si mi-a zis “mersi”. Mi-am lasat fruntea pe mana stanga. Mi se “taiase filmul” pe loc. Adormisem si eu. Sper ca n-am sforait. M-am trezit la finalul slujbei cand oamenii se “impartaseau”. Am vrut sa iau si eu cina dar vedeam oamenii pupand icoanele inainte si dupa ce luau din mana preotului painea inmuiata in vin si m-am razgandit.

iulius-mall-timisoara-600x450M-am dus la mall. E un loc afara unde sufla aer cald. Am stat acolo si m-am incalzit. M-am dus si mai departe si am zis sa intru. M-am asezat pe un scaun moale si asteptam dintr-un moment in altul sa ma scoata cineva din cladire. Imi parea o alta lume, parca nu prea potrivita cu felul in care aratam eu. Din fericire, nu m-a scos nimeni si-am plecat de buna voie.

Am dormit apoi vreo o ora si jumatate pe o banca in parc. Ma durea spatele de la atata mers si stat pe scaune, asa ca simteam nevoia sa ma intind.M-amtrezit si m-am dus la gara. Nu mi-am mai luat bilet pana la “Baile Calacea” de data asta. Mi-am luat pana la “Remetea Mare”. Aiurea, ca tot 4 lei a costat. Credeam ca e mai ieftin. In sala de asteptare e un baiat pe care il stiu, Alexie. Obisnuia sa “se dea” la fata pe care o indrageam in urma cu vreo cativa ani.  Era un “personaj” baiatu’ asta, ca o pupa in aer si ii zicea ca e frumoasa cu mine de fata. Nu de mult timp a iesit putin din sala de asteptare. Am iesit dupa el cu gand sa-l salut si sa-i spun cine sunt. Mai era cineva care iesise sa fumeze si nu voiam sa ii zic chiar acolo, asa ca l-am atins pe haina si i-am facut semn sa vina deoparte. S-a uitat urat la mine si a luat-o repede spre sala. “Ba, stai sa-ti zic ceva”, i-am zis, neputand sa-mi ascund rasul. M-a “taiat” iar cu o privire si a intrat iute in sala de asteptare. Eu stateam afara si nu ma mai opream din ras. Vedeam cat de urat se uita la mine prin geamul ala si nu puteam sa ma abtin. Dupa vreo cateva minute, in repetate randuri, am vrut sa intru inapoi in incaperea incalzita, dar de fiecare data cand ma apropiam de usa ma bufnea rasul. Am izbutit pana la urma sa imi ocup scaunul, gandindu-ma ca trebuie sa arat tare fioros de se uita asa urat la mine. Eaahh, a fost interesant tare.

  1. E Duminica. Am dormit in reprize in sala de asteptare. Imi propusesem sa merg intr-o biserica in care n-am mai fost niciodata, o biserica despre care auzisem multe. Cum nu aveam ceas, ma trezeam din cand in cand sa verific trecerea timpului privind la “orologiul” de pe peron. Am vrut sa fiu din timp la biserica, sa ma asigur ca prind loc. Am ajuns. Nu pare o constructie mare de dinafara dar interiorul e grandios. Plecasem cu asteptari mici dorindu-mi sa fiu surprins. Am intrat cu caciula pe cap.

La intrare era un om pe ecusonul carui statea scris “ordine”. “Dă-ți căciula jos din cap si du-te acolo. Aici e partea fratilor si aici a surorilor”, mi-a spus. M-a directionat spre locurile din spate. M-am conformat indicatiilor. La marginea rândului era un frate in vârsta. La distanta de 3 scaune de el era un altul, tot in vârsta. M-am asezat intre ei, cu gând sa las câte un scaun liber si in dreapta si in stânga mea. Fratele din dreapta mea se uită îndelung la mine. Mă studia din cap pana in picioare. Puteam să-l vad cu “coada” ochiului drept. M-am uitat odata la el si si-a intors privirea. Au trecut mai multi oameni prin fața mea. S-au asezat altii doi lânga mine. I-am numarat pe cei care mi-au strâns mâna, 4 la numar. Nu stiu dacă m-au salutat pentru ca au vrut cu adevarat, dar asa era rândul.

Am ascultat formatii, instrumente si coruri cântând. Am fost foarte impresionat. A urmat predica. Pe fratele din stânga mea îl luase somnul. Imi făcea si mie pofta ca doar dormisem puțin în gară. M-am stăpânit. S-a citit din Luca 9:46-48. A fost vorba despre cine este “cel mai mare”. Am ascultat ce s-a vorbit. Suna frumos. Cineva din față a incheiat “serviciul” cu o rugăciune.

Avand deja experienta putinelor saluturi de la inceput, m-am dus fix la usa, de data asta. Mi-am pus caciula-n cap si-asteptam. Asteptam pe cineva care sa-mi intinda mâna si sa ma salute. Ieseau multi oameni. Cineva s-a manifestat zicând “ce de oameni!”. Eu asteptam. Treceau pe lânga mine toti si nimeni-nimic. Doar imi “luau măsurile” cu privirea. Cred ca si-au dat seama că port “S” la cămașă, 30 la pantaloni si 42 la incaltaminte. Spre final, un băiat mai tânar “s-a ciocnit” involuntar de privirea mea. De la vreo 2-3 metri mi-a zis “ceau”. Am tot asteptat să se apropie cineva de mine. Aproape se golise biserica. N-a venit “NIMENI”.

Mi-am facut curaj si m-am dus din nou in biserica. Fratele care condusese “programul” si făcuse rugaciunea de la final se indrepta spre usa, insotit de cineva. L-am luat deoparte si i-am zis: “Haideti ca am venit sa va salut eu, daca tot nu ma saluta nimeni”. S-a uitat mirat la mine si m-a intrebat de unde veneam. I-am spus că “din gară”, aratandu-i vestimentatia mea anapoda. Am primit un zambet fals, de plastic. “Ma asteptam sa fiti diferiti. Am venit de dimineață. Am stat acum la usa si nu m-a salutat nimeni”, i-am zis. “Uite că s-a gasit unul care să te salute”, mi-a spus, purtând acelasi zambet ieftin pe fața-i ingrijită. I-am spus ca m-a salutat doar pentru ca m-am dus eu la el. “Acuma, nu mai conteaza. Sa ne bucuram ca am avut ocazia să ne salutam”, zicea. I-am spus că “se vorbesc multe la dvs. in biserica dar se fac putine”. Tot zâmbind, mi-a zis ca “depinde”. M-am uitat in ochii lui si i-am spus doar “ar fi trebuit să vă pese”, timp in care mă-ntorceam spre ușă. Mi-am mai aruncat odata privirea in spate pe când ma pregateam sa ma fac nevazut pe dupa poarta si i-am vazut acelasi zambet frumos pe masura ce vorbea cu altcineva.

Țineam in mâna dreaptă aceeasi plasa de rafie, in care nu mai aveam nici pâine si nici apă, doar niste pungi goale, un Nou Testament si o geacă subtire pe care o asez sub mine cand stau pe rece. Inaintam spre strada si mi-era ciuda sa imi spun “Ai avut dreptate!!!”. Mi-am dorit să mă înșel, dar a fost altfel.

timisoara-parcul-rozelorVad lucrurile diferit acum pentru că am trăit asta. Mă intreb pe langa cati oameni am trecut eu fara sa imi pese. Nu i-am condamnat pe niciunul din cei cei care nu m-au salutat, nici pe cel cu care am vorbit la final. Imi pare doar rau de “noi”, cei care ar fi trebuit sa fim diferiti si sa avem compasiune. Ce sa zic. Macar a fost temperatura placuta in biserica. Acum ma pun sa trag un pui de somn pe o banca rece si singuratica din “Parcul Rozelor”. Viata nu e “roz” deloc. Oricum, “nu le pasa”, imi zic.

  1. Când stai pe strada nu te mai ingrijorezi ca s-ar putea sa dormi prea mult. Frigul e cea mai buna “alarma”, te trezeste cand vrea el. Mi-am dat la o parte geaca cu care imi acoperisem genunchii, m-am ridicat de pe banca din parc si m-am dus la catedrala ortodoxa. E liniste si cald acolo. Ma uitam la oamenii care stateau la coada sa pupe icoanele. Unii se duceau mai in fata si ingenuncheau pe niste scari. Mi-am facut curaj si m-am dus si eu acolo in fata, marsaluind cu capul meu tuns in scari printre cativa oameni. M-am pus pe genunchi si radeam de ce faceam, apoi m-am rugat lui Dumnezeu. M-am ridicat si mi-am recuperat scaunul pe care am stat.

Am vrut sa mai merg la o biserica duminica seara, alta decat cea la care fusesem de dimineata. M-am dus cu asteptari rele de data asta, ca sa nu mai fiu dezamagit. M-am oprit in dreptul unei biserici pe care o vizitasem o singura data in viata in urma cu vreo 4 ani. M-am apropiat de usa dar era inchisa. Pe cele doua usi erau lipite doua foi ce purtau acelasi mesaj cu orele la care se intalneau cei din biserica. Nu aveau program Duminica seara. Mi-am propus sa ma duc in mall si sa stau la caldura, dar mi-am amintit de o biserica aflata nu foarte departe de zona in care eram. Am asteptat 40 de minute dupa un autobuz care, parca intentionat nu mai venea. Mi-am ridicat plasa de pe banca si am vrut sa plec, cand, deodata, a aparut si autobuzul meu. M-a lasat la o distanta de 2 minute pana la biserica.

Sala mare era inchisa. Am vazut luminate ferestrele demi-solului si-am intrat. Mi-am dat de buna voie căciula jos din cap ca sa scutesc pe oricine de eventualele explicatii prostesti. Am deschis usa si-am ramas acolo in spate langa ea. M-am uitat rapid peste cei prezenti. Nu stiu daca erau mai mult de 60-70 de oameni acolo. Eu asteptam sa se intample ceva. Si s-a intamplat ceva ce m-a sensibilizat pana la lacrimi.Biserica din Lugojel O sora aflata pe la inceputurile varstei “caruntetilor” s-a apropiat de mine si m-a intrebat daca nu vreau sa merg mai in față. I-am raspuns ca “da, daca ma duceti dvs.”. Si-a pus mâna dreapta pe spatele meu si m-a dus exact pe primul rând, pe primul scaun. Mi-a soptit apoi la ureche: “Aici e mai cald. Poti sa-ti dai geaca jos, daca vrei”. M-a lasat in dreptul scaunului si am inceput sa ma bucur in mult in sufletul meu, incercând sa impiedic câteva lacrimi sa mi se scurgă pe obraji.

Ei erau in picioare cântand ca Dumnezeu e sfant. In picioare am stat si eu, cu toate ca ma gândeam ca se uitau la “scarile” din capul meu. M-am intors in dreapta, uitandu-ma ca un strain la ei, voind sa vad daca ma ciocnesc cu vreo privire ciudata, dar “astia” aveau ochii inchisi si mainile ridicate spre Dumnezeu. In timpul in care ma bucuram de muzica, am vazut pe baiatul care canta la chitara bass uitandu-se la mine. L-am privit si eu. Mi-a zambit in doua randuri. Pastorul care a condus intalnirea s-a uitat si la mine cand a vorbit bisericii, la fel facuse si predicatorul. M-am bucurat, nu pentru mine, ci pentru orice om al strazii care ar fi putut fi in locul meu.

Se terminase biserica si asteptam sa vad finalul intregii experiente. Un tanar a trecut pe langa mine. Stateam pe scaun, cu capul plecat, privind modelul de pe mocheta, cand s-a apropiat de mine pastorul care condusese seara. S-a asezat chiar langa mine, mi-a intins mana, m-a intrebat ce fac, cine sunt, de unde vin si unde dorm. Am vrut sa ma abtin din a-i spune toata povestea, dar n-am putut. A fost surprins si incurajat de tot ce i-am zis. De-o da Dumnezeu, am sa trec pe la ei cu prima ocazie, in urma invitatiei lui “mai vino pe la noi”. M-am bucurat enorm ca am ajuns la ei.

Da, asta seara asteptarile mi-au fost inselate in cel mai placut si nesperat mod. Mi s-a confirmat ca unde-s multi e mai “rece” si fariseismul unora se vede fara lupa. Am simtit acceptare, in schimb, intr-o biserica redusa ca numar. Si-am inteles ca nu cantitatea determina puterea, ci calitatea. Poti sa ai 6 cai (vorba aia) si sa fie toti frumosi si lenesi, sau poti sa ai doi amarati, dar care sa traga impreuna.

Ma duc sa dorm in aceeasi sala de asteptare. Cred ca-mi iau bilet tot până la “Baile Calacea”. Ha ha. Nu mai aveam de gand sa scriu nimic, cand vad iesind de dupa colt un cuplu pe care il cunosc, purtand alaturi copilasul lor. Am stat serios. Amandoi s-au uitat la mine, nu m-au recunoscut si si-au vazut de drum. E amuzanta toata treaba asta.

10. Mi-am luat bilet de tren. In sala de asteptare a intrat si Ion, cel care mi-a dat bucatile de pui din prima zi. Am stat amandoi aplecati langa caloriferul calduros si am povestit. I-am multumit din nou pentru ce facuse pentru mine. Mi-a zis din nou că stie Dumnezeu. Voia sa plece din Romania zicand ca Basescu si-a batut joc de el. I-am spus ca vreau sa il ajut si eu cumva. “Tu? Tu sa ma ajuti pe mine?”, zicea, uitandu-se la vestimentatia mea. “Cu ce sa ma ajuti tu pe mine?”. “Poate o sa fac rost si eu de niste bani si-ti dau de-acolo”, i-am spus. “N-ai cum sa ma ajuti”, mi-a replicat Ion. Mi-a zis ca nu voia sa plece, totusi, din tara.

I-am spus ca Sambata am fost la mâncare la pocăiți. Si a inceput sa imi vorbeasca asa fain de ei. Mi-a zis multe despre Dumnezeu. Ca e drept, ca e judecator, ca vede. Stia multe. “E bine sa te pocaiesti”, mi-a zis. “Pocaitii te ajuta daca te pocaiesti”. In timp ce ii vorbeam, foarte sincer si fara niciun stres, m-a intrerupt si mi-a zis: “Iti miroase gura. Nu e bine sa vorbesti cu gura catre cineva. Poti sa dai microbi”. Cred si eu ca-mi mirosea, dar nu-mi venea sa cred cu cata lejeritate mi-a zis sa am grija cum vorbesc. Am ras in mine de nu mai puteam. Mi-am pus mana dreapta la gura si l-am intrebat daca era bine asa. A incuviintat.

L-au scos afara baietii de la paza cand au dat tura de la ora 01:00. M-am dus dupa el, l-am intrebat daca are ceva bani si, in urma raspunsului negativ, i-am intins 15 lei din banii fetelor ce imi oferisera ceaiul si sanwichurile cu ardei. I-am multumit mult ca mi-a dat de mancare. Mi-a multumit si el. I-am povestit unui om care se intorcea din Norvegia despre ce faceam pe strada si despre cum l-am intalnit pe Ion. Era marcat. A avut deschidere sa ma auda vorbind despre Dumnezeu. M-a trezit sa-l ajut sa-si duca bagajele la trenul de Iasi. L-am imbratisat si mi-a spus ca apreciaza cum m-am purtat cu Ion, dar zicea ca il vazuse intr-o crasma cu ceva minute in urma. “E bine ca mi-ati spus”, i-am zis. Ne-am salutat si m-am intors in gara gandindu-ma la ce mi-a spus despre Ion. Nu-mi parea rau, dar speram sa ii foloseasca altfel.

Pe la 6:00 ma trezeste Ion din somn. Adormit si văzându-i fața în ceață, l-am auzit zicându-mi doar: “Na, ia și mănâncă!”, si mi-a pus în mâna o caserolă transparentă. Eram buimac tare si n-am putut gândi, asa ca am pus-o lângă mine. M-am trezit, m-am dezmeticit si am citit pe capacul caserolei “jumeri”. Au intrat cei de la paza gării să controleze oamenii de bilete. Era 8:15. Șeful lor s-a uitat la mine si mi-a zis pe un ton superior că încep să cam am vechime in gară. Trenul meu pleca la 8:31. “E si un sfert”, mi-a zis. “Mai am un sfert de oră”, am replicat si eu.

Intr-un parc am deschis caserola de la Ion. Erau doua placinte cu dovleac inăuntru. Dumnezeu știa că nu mă dau in vânt după ele si de-aia mi le-a si dat. Le-am înfulecat cu poftă multumindu-i pentru ele si pentru Ion. Mi-a părut rău că mă întrebasem ce făcuse cu banii pe care îi dădusem. Înțelegeam atunci. Îmi luase și mie de mâncare din ei. Și asta m-a mișcat.

11. Am urcat în tramvaiul 4. La capăt de linie era un centru de adăpost pentru oamenii străzii. Voiam să ajung acolo.tramvai-4-statie-conti Nu stiam unde e “strada Învățăatorului”, asa ca am intrebat pe cineva care semăna a muncitor la drumuri si poduri. Avea o salopeta portocalie cu câteva dungi reflectorizante. “Mă (pe un ton ardelenesc), pă’ si eu merg tat acolo”. Mi-a zis sa merg dupa el. “Mergi la centru’ ăla?”, m-a intrebat. I-am raspuns că da. “Hai că te duc io, că stiu unde e.”, imi zice. Peste câțiva metri imi spune: “da’ nu mai stiu pe ce strada s-o iau”. Mergeam in spatele lui si ma prăpădeam de râs. Se mai apleca dupăa câte un “chiștoc” de țigară. Avea in picioare niste pantofi negri pe care si-i innămolea in timp ce ne indreptam spre destinatie. Se injura singur. Eu mergeam tot cu juma’ de pas in urma lui. Se tot intorcea dupa mine si-mi zicea “hai mă”. Mi-a fost tare, tare drag de el. Se purta cu mine ca un tată. Am ajuns acolo si era inchis. S-a injurat iarăși si-am mai tras o portie de râs. “Mergem in Bălcescu, că dau nemtii de mâncare la unu jumate”, mi-a zis.

Am luat acelasi tramvai si-am coborat prin centru. Am mers pe jos tot povestind. “Ai lingură?”, m-a intrebat. Nu aveam. “Las’ ca-ti dau io că am trei”, mi-a zis. M-a intrebat unde dorm, de unde sunt si tot asa. S-a uitat la mine si-a zis “Mă, trebuie să-ti dau niste blugi că ăștia ai tăi sunt murdari”. I-am zis că mai stau doar ziua aia si plec. I-am spus că am mâncat Sâmbătă la pocăiti. “Aaa, da mă, si io am mâncat acolo”, mi-a spus. “Oameni faini pocaitii ăștia”, zic eu, “dau de mâncare saracilor”. “Da mă, asa e “, incuviință si el. I-am spus ca as vrea sa mă pocăiesc si eu. “Mă, tu dacă te pocaiesti o să ai cel mai mare noroc”. “Cum asa?”, l-am intrebat. “Ăia au fete frumoase. Te insori cu una si ai casă. Dacă te pocaiesti pocaitii îți găsesc ei pe-acolo ceva de lucru”. M-a apucat râsul, dar râdeam intr-o parte să nu mă vadă. I-am zis ca vreau s-o fac din inima, nu pentru fete sau casă. “E bine. Da io nu pot, mă. De alcool pot să ma las, da’ de țigări nu pot, mă, nu pot!”. I-am zis să se duca si poate că îl scapă Dumnezeu intre timp. Știa despre Dumnezeu si mi-a numit câteva biserici la care mersese.

Am ajuns si in Balcescu dar se anulase masa ca era 1 Decembrie. Mai venise inca un baiat care sufla intr-o punga cu bronz si tinea sub bratul drept o sticla de Cola plina pe un sfert. M-a rugat sa beau o gura. M-am uitat la punga din mâna stanga, la fața lui si i-am zis “nu, mersi”. M-am gândit apoi ca era lucru mare ca voia sa imparta din sucul ala si cu mine si i-am zis “dă-mi, totusi, o gura că si-asa n-am mai baut de mult”. Am luat o gura si i-am multumit. Stateam pe niste scari de ciment si s-a apropiat “tăticul” meu de mine. Dorin il chema. Mi-a zis ca mergem inapoi in centru si imi dă el un “șnițel”. Mi-a spus povestile multora dintre cei pe care ii vedeam pe strada. Cum ca au avut familii, li s-au destramat si au dat in nebunie. Imi mai zicea de unul care avea un cântar si facuse bani frumosi cu el, suficient cat sa isi aranjeze fain o casa. La un moment dat zice “mă, da’ toata lumea mă stie in Timisoara asta. Mi-e si ciudă”. Râdeam de numa’.

Am vazut ca îi pasa de mine. Voia să imi faca buletin. Zicea ca daca se ia Politia de mine vorbeste el pentru mine, ca sunt colegul lui si ca astept sa imi vina buletinul. Ne-am oprit undeva in centru si i-am zis ca ma duc pe la biserica si dupa aia mai vad eu ce sa fac. Cum vrei tu, mi-a zis tot ca un tata. Avea 45 de ani Dorin. L-am pretuit mult. I-am strâns mâna si i-am multumit pentru tot.

Imediat dupa ce l-am salutat de plecare l-am vazut pe Bir mergând “la mână” cu bicicleta. Venise sa mă caute. N-am mai stat pe strazi. Simteam cum imi iese aer fierbinte pe nări si ma asteptam sa răcesc. 4 zile si 4 nopti pe stradă își puseseră amprenta! Nu miroseam bine deloc. I-am multumit lui Dumnezeu pentru căldura din locul in care sta Bir, pentru apa calda si pentru cartofii prajiti si ouale “ochi” pe care le mâncam pe o măsuță in bucătarie.

Seara, am fost la gară si le-am dus celor de la paza si protectia gării câte un CD cu piese de-ale mele. Le-am explicat cine sunt si ce am fost in ultimele 4 zile. După ce a luat CD-ul, unul dintre ei s-a tras in spate, s-a uitat lung la mine si a zis de vreo câteva ori că nu-i venea să creadă. Si-a adus aminte si celălalt coleg al lui de mine. A fost interesant tare si cred că a fost mărturie puternică petru amândoi. Unul dintre ei m-a salutat cuprinzandu-mi dreapta mea cu amândoua mâinile lui.

Eeeehhh. Dumnezeu m-a învățat multe zilele astea. Am descries parte din ce am vazut si simtit. Avem prea mult in comparatie cu cei care n-au nimic. Avem haine, mâncare, apa, căldură, pat și cu ce m înveli, lucruri aparent banale, dar lucruri pe care multi nu le au. M-a invățat Dumnezeu sa nu mai fac figuri când vine vorba de mâncare, indiferent ca are ardei gras sau dovleac in compozitie. Sper sa reusesc sa mănânc mâncare de spanac si avocado, cu gustul carora nu ma impac deloc. Pretuiesc si timpul acum. Sunt prea multe de făcut si vremea trece prea repede. Inainte îi evitam pe cei “de-ai străzii”, acum mi-i cauta ochii. Sper sa raman cu asta in inima. Multi dintre ei sunt alcoolici, pentru ca duc o viata prea grea. Nu i-am condamnat. N-as vrea sa traiesc povestile lor. Sunt prea grele. De aia si-au pierdut mintile câțiva dintre ei.  Acum am rămas aproape fără păr, tuns scurt, pentru că am vrut sa fiu cât mai credibil în fața lor. Nu-mi pare rău. Părul creste, iar experientele imi rămân. Nu vreau să mai trăiesc ce-am trăit în cele 4 zile. Au fost doar 4 zile grele, nu 25 de ani de stradă, de exemplu, pe care i-a trăit Ion. Voi toti cei care ati citit întâmplările astea aveti multe, chiar prea multe. Dacă e ceva extraordinar ce voi aveti si ei nu au e SPERANTA. L-am întrebat pe unul ce face. Mi-a dat un raspuns sec, in timp ce mă lăsa in urmă: “Suflu să nu mor”. Ai multe. Ține cont de versetul ăsta: “Căci pe săraci îi aveți totdeauna cu voi, și le puteți face bine oricând voiți.” Acum caut să-mi însușesc din Isaia 58.

catalin-ciuculescu-siteDumnezeu să vă dea multă pasiune pentru El și compasiune pentru oameni!

Cătălin Ciuculescu, 4 decembrie 2014

www.catalinciuculescu.ro

Despre

Citeste si:

Știința confirmă că viața începe chiar din momentul fecundării

Comunitatea științifică continuă să aducă dovezi pentru a demonstra că viața începe încă din momentul …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

error: Content is protected !!