Dumnezeu e public sau privat? Politic sau apolitic?

Charlie Hebdo susţine că ar contribui la apărarea libertăţii de religie. “Dumnezeu nu trebuie să fie un personaj politic sau public. El trebuie să fie un personaj privat.” Este declaraţia care sintetizează cel mai bine eroarea de apreciere a religiei de către spaţiul occidental. Incredibil cât de repede au uitat caricaturiştii cât de „publică” şi de „politică” este chestiunea religiei. Sau doar le este frică de religie?!

Când Occidentul susţine că religia este o chestiune „privată” şi „apolitică”, îmi aduc aminte de apariţia Protestantismului în istoria creştinismului. Vrând să îndrepte erorile Catolicismului, Reforma a fărâmiţat şi mai mult creştinismul (asta a fost în istorie, acum se încearcă refacerea ecumenistă a unităţii). La fel poate face şi Occidentul, dorind să îndrepte tendinţele de poziţionare greşită ale societăţii democratice faţă de religie. Pentru a nu se întâmpla aşa ceva, trebuie precizate nuanţele.

Dumnezeu e personaj public sau privat?

Religia este o chestiune care începe în viaţa fiecăruia în mod privat.  Fiecare îşi alege ce şi cum să creadă. Aici Occidentul stă foarte bine, datorită principiului „libertăţii de conştiinţă”. Doar că, într-un final, religia ajunge să aibă impact în spaţiul public. Şi atunci, devine o chestiune de interes public. Sa explicăm…

Poziţionarea religioasă a unui individ are foarte mare legătură cu motivarea faptelor concrete din viaţa sa. Cei religioşi vor căuta să-şi trăiască principiile propriei religii.  Cei fără religie vor trăi tot conform propriilor principii,chiar dacă acestea sunt o imagine răsturnată a celor religioase.  Un exemplu: cel credincios poate crede că păcatul este concubinaj, deci nu-l va practica sau tolera. Celălalt, necrezând că este un păcat, probabil că îl va accepta sau îl va practica. Câtă vreme cei doi îşi trăiesc viaţa individualist, nu apare nici o problemă.

Ce se întâmplă când cei doi se întâlnesc în spaţiul public? Probabil că se vor contrazice cine are dreptate. Tehnic vorbind,  fiecare este mulţumit de părerea sa. Dar devine nemulţumit de părerea celuilalt. În acest fel, iată că principiul de viaţă al unuia ajunge să interacţioneze cu principiul celuilalt.

Vrem, nu vrem, însă, omul este fiinţă socială şi chiar comunitară. Nu poate trăi singur, doar cu el însuşi.  Are nevoie de celălalt, pentru a forma o comunitate. Iar comunităţile sunt grupuri care împart aceleaşi principii.  Dacă translatăm exemplul celor doi la nivel de comunitate,  vom avea două comunităţi care vor fi în opoziţie. Iar în lume sunt foarte multe comunităţi care au principii religioase.  Prin urmare, religia este unul din factorii formativi şi determinanţi ai unei societăţi, în sensul că formează individul şi comunitatea, dar şi determină comportamentele lor.

Tocmai de aceea, religia are un aspect public puternic. Dumnezeu nu este public, căci nu este ales de către toţi.  El vorbeşte personal oricui Îl ascultă, dar acţiunile acestora au efecte publice. De aceea,  Dumnezeu este de interes public. A-L socoti doar un personaj privat, înseamnă a tăia adepţilor Lui dreptul de a se exprima în public. Ar fi nedemocratic şi chiar contra „libertăţii de religie” invocată de Charlie Hebdo.  Mi-e teamă însă că o invocă doar fariseic, pentru a ataca religia, căci le este mai comod să caricaturizeze ceva privat decât ceva public.

Dumnezeu este politic sau apolitic?

Faptul că religia este de interes public ne duce la un alt nivel de discuţie. Poate el interacţiona cu sfera politicului? Charlie Hebdo susţine că „religia nu trebuie să fie un argument politic”. Iarăşi avem o situaţie din care lipsesc nuanţele.

Ce este politica? Termenul iniţial desemna cetatea, polis-ul. Astăzi, politicul este acea zonă a societăţii care decide administrativ asupra treburilor societăţii, adică asupra comunităţilor. Cum ar veni, politica conduce polis-ul.

Politicul elaborează un sistem juridic de legi după care societatea trebuie să se conducă. Întrebarea esenţială este: la elaborarea acestor legi, politicul trebuie să ţină cont de interesele publice ale comunităţilor care compun societatea? Răspunsul democratic ar fi că da, trebuie să ţină cont.

Prin urmare, sensibilităţile comunitare ce ţin de religie trebuie să fie luate în calcul de către lumea politică. A le ignora înseamnă a fi profund nedemocrat. În fapt, politicienii de azi au o mare dilemă: pe de o parte ei trebuie să răspundă nevoilor comunităţilor.Pe de altă parte însă, ei trebuie să stabilească ţinta spre care se îndreaptă societatea şi să o îndrume către acea ţintă.

Exemplu: dacă, brusc, politicienii ar decide ca toată lumea să bea numai apă, nu ar fi bine deoarece unii nu vor dori. În acelaşi timp însă, politicienii trebuie să se asigure de calitatea apei, pentru că alţii o vor bea.

La fel este şi în cazul religiei. Politicienii de azi nu trebuie să impună societăţii să accepte religia, deoarece unii nu o vor dori. dar nici nu o pot scoate total din sfera deciziilor politice, deoarece alţii vor fi afectaţi.

Dumnezeu nu poate fi impus politic, dar nici nu poate fi scos din societate de către politic. Politicul trebuie să ţină cont de sensibilităţile religioase ale comunităţilor importante. De aceea există „culte recunoscute de către stat” tocmai ca urmare a faptului că acele culte reprezintă un număr semnificativ de cetăţeni.

Pericolul manipulării religioase în scop politic nu trebuie să afecteze însăşi religia

Există însă şi un alt aspect care motivează şi mai tare faptul că religia trebuie să rămână de interes public şi politic. Manipularea religioasă. Iar cei de la Charlie Hebdo ar fi trebuit să ştie foarte bine aceasta, pentru că ceea ce li s-a întâmplat este exact consecinţa manipulării religiei în scop politic. Mă mir că au uitat aşa de repede. Sau doar se prefac, cum am arătat mai sus.

Terorismul islamic nu este decât o mişcare militară cu scop politic, care motivează adepţii nu cu bani, ca pe nişte mercenari, ci îi manipulează religios, păcălindu-i că vor ajunge sfinţi martiri. Nu este singurul caz când în istorie se întâmplă asta. Însăşi Europa, deşi fundamentată pe creştinism, a păţit-o, atunci când creştinismul ajunsese vector de manipulare politică din partea papilor şi regilor.

De aceea, înţeleg frica Europei de a intra în contact cu religia. Este similară cu frica unor atei, cărora le este frică să mai creadă în ceva când văd ce grozăvii comit reprezentanţii unor religii. Chiar Sf. Petru, cel ce a influenţat Europa, fondând episcopatul la Roma, spune despre acest gen de frică, transformată în aversiune faţă de religie: „Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare (…) Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită”.

Dar stăruinţa în această stare ar fi o greşeală şi mai mare, deoarece asta ar duce la necunoaştere religioasă şi la creşterea pericolului de manipulare. Ceea ce va creşte şi pericolul extremismului religios. Calea cea dreaptă ar fi înţelegerea corectă a religiei şi a politicului, precum şi interacţiunea eficientă dintre ele, în scopul şi nu în contra societăţii europene.

Religia nu poate fi Stat, dar Statul nu poate ignora religia. Comunismul a vrut să o anihileze total şi n-a reuşit. Democraţii au inventat găselniţa „religiei private”. Nici asta nu o să funcţioneze.

Dacă vrea să fie înţeleaptă, Europa trebuie să înţeleagă că statutul juridic european al unui cult nu poate fi decât „de drept privat, dar de utilitate publică”.

Noteaza: adevarul.ro

Despre

Citeste si:

De ce a creat Dumnezeu femeile atât de sensibile?

Pentru bărbați nu este ușor de înțeles de ce femeile plâng atât de ușor. Plâng …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

error: Content is protected !!