„Dumnezeu a murit.” Ar fi ceva de comentat?

După ce Nietzsche a introdus faimosul „Dumnezeu a murit”, au fost prea puțini aceia care l-au contrazis pertinent. Într-un editorial pentru contributors.ro, Gabriel Liiceanu adaptează dictonul la tempertura religioasă a Occidentului, iar rezultatul este o religie personalizată însă depersonificată.

Mă aşteptam la o radiografie atât de profundă şi frumos scrisă din partea maestrului Liiceanu asupra sensului religiei şi Bisericii în timpurile noastre. Tendinţa spre o privatizare totală a vieţii religioase este deosebit de puternică astăzi, în special în generaţia nouă.

Învăţăturile bisericeşti (doctrine, teologie, dogme) nu mai sunt apreciate sau, în cel mai bun caz, considerate adiáfora. Din acest motiv, oamenii sunt mult mai deschişi la sisteme filosofice şi religioase noi. De fapt, nu chiar noi, ele sunt foarte vechi la sursă, dar noi pentru spaţiul nostru cultural.

Credinţa în energii pozitive şi negative, în influenţa astrelor asupra vieţii, în misticismul oriental indian sau chinezesc, în special sincretismul spiritualist „new age”, şi toate speranţele sau conspiraţionismele care construiesc scenarii mistico-SF sunt mai atrăgătoare pentru mulţi decât creştinismul tradiţional.

Care să fie cauza? Desigur, sunt cauze multiple. În realitate, Dumnezeu a fost „ucis” mult mai devreme, atunci când Biserica şi-a aşezat dogmele şi pretenţiile deasupra conştiinţei umane şi a început să persecute şi să verse sânge întru păstrarea şi promovarea dreptcredincioşiei.

S-a întâmplat în scurt timp după ce Biserica, din sclavă persecutată cum era, s-a trezit dintr-o dată Doamnă, cu nimb divin şi cu autoritate cvasi-imperială. De atunci încoace, oriunde Biserica a fost stăpână, a persecutat fără milă. Şi nu doar în Occident, ci oriunde s-au ridicat opinii diferite. Ea a încurajat o religie în care raţiunea este înjosită, conştiinţa este manipulată şi timorată, iar valorile supreme nu sunt întotdeauna cele morale, ci altele, care nu au multă relevanţă în relaţiile dintre oameni.

Iisus a spus (cf. Matei 25): „Ori de câte ori aţi făcut astfel de lucruri unuia dintre cei mai neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi-aţi făcut!” Aşadar, Biserica a fost în prima linie a celor care L-au ucis pe Dumnezeu, în persoana semenului, a fratelui.

Prin diverse dogme noi introduse, Biserica a creat o imagine deloc atrăgătoare a lui Dumnezeu, care a devenit tot mai distant şi mai sever, putând fi abordat numai prin intermediul preoţimii — una dintre noile creaţii ale Bisericii.

Astfel adevăratul Dumnezeu a fost alungat din Biserică şi societate, trimis să Se adăpostească în cortul modest al cine ştie cărei secte şi disidenţe, locul Său fiind luat de un dumnezeu care a fost desenat după canoane noi: un dumnezeu care, în sens spiritual, a devenit tot mai îndepărtat şi mai dificil de apelat, iar în sens materialist-magic, harul Lui a devenit tot mai coborât şi mai la îndemâna tuturor celor care nu pun întrebări.

Iluminismul şi curentele rezultante nu au făcut decât să desăvârşească acest deicid început de Biserică. Ele nu au făcut decât să ridiculizeze caricatura pe care Biserica o prezentase lumii timp de prea multe veacuri, după care revoluţiile au separat politic problemele omeneşti, în mod înţelept, pentru ca Biserica să nu mai dicteze în stat, iar statul să nu mai dicteze în Biserică.

Iudaismul şi creştinismul sunt religii ale Cărţii. La o analiză atentă, abuzurile s-au făcut prin călcarea în picioare a Cărţii. Unii au călcat-o în picioare prin faptul că au aşezat lângă ea alte autorităţi spirituale comparabile — teoretic subordonate, dar practic supraordonate.

Astfel autoritatea conciliilor, a tradiţiei orale, a clerului, a teologiei oficiale etc. a pus în umbră autoritatea Cărţii, care a devenit mai degrabă un obiect de cult decât o sursă de popularizare a dreptei credinţe.

Talmudul la evrei, patristica la creştini sau alte scrieri mai târzii au devenit normative pentru înţelegerea Cărţii şi pentru descrierea lui Dumnezeu, peste faţa Căruia a fost întins un giulgiu.

Mai târziu, Mohamed a făcut o pseudorestaurare a dreptei credinţe, sub pretenţia că, atât evreii, cât şi creştinii ar fi falsificat Cartea, de aceea Allah a trimis pe duhul sfânt Gibrail ca să-i dicteze Coranul, pentru a restaura adevărul. În acest mod, Orientul a lansat aceeaşi operă de ucidere a lui Dumnezeu, cu aceleaşi metode generale şi cu mai mult sau mai puţin fanatism, după caz.

Nu cred că secularizarea modernă şi dezamăgirea actualei generaţii pot fi vindecate apelând doar la un cod moral şi la o spiritualitate fină umanistă. Dacă nu există o motivaţie dincolo de umanism, dacă nu există Dumnezeu şi un sens al vieţii, binele şi răul sunt la fel de convingătoare precum corectitudinea politică.

Te poţi orienta după asemenea convenţii, eventual poţi adera la cele mai nobile principii altruiste. Dar până la urmă, pentru principiile pentru care nu poţi muri ca martir la nevoie, nu merită nici să trăieşti zilnic. Existenţa lui Dumnezeu şi speranţa nemuririi sunt o credinţă strict necesară, iar codul moral trebuie să izvorască din autoritatea lui Dumnezeu ca să nu poată fi clintit sau alterat.

Orice altă soluţie, după părerea mea, este avortabilă din start. Dumnezeu a murit odată cu autoritatea supremă a Cărţii, însă creştinismul este o religie a învierii şi a vieţii. Să-i lăsăm pe alţii să se ocupe cu religia morţii, să se ocupe cu o mulţime de aspecte cultice care arată mai multă pietate faţă de morţi decât faţă de Acela care Se numeşte în Scriptură Dumnezeul cel Viu.

De câte ori ne îndreptăm spre morţi sau spre muritori, pentru ca prin ei să putem avea acces la Dumnezeul cel Viu, înjosim ideea de Dumnezeu, ucidem şi ce a mai rămas din Dumnezeu în conştiinţa noastră. Este adevărat că Dumnezeu trebuie să fie şi în noi, într-un sens spiritual, imanent, dar în mod obiectiv, El este „Tatăl nostru care eşti în ceruri”.

El este în acelaşi timp transcendent şi doritor să-I adresăm în mod direct rugăciunile noastre, inclusiv căutările şi dilemele noastre. Pentru mine, Dumnezeu nu este mort.

semneletimpului.ro

Despre

Citeste si:

Știința confirmă că viața începe chiar din momentul fecundării

Comunitatea științifică continuă să aducă dovezi pentru a demonstra că viața începe încă din momentul …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

error: Content is protected !!