De Crăciun, învinge frigul!

 

Iarna, fetiţa mea cea mică îmbracă un cojocel de blană. Blana (unui miel nevinovat), îi ţine cald în nopţile geroase. Ca să învelească o copilă, mielul a trebuit să renunţe la propia-i „haină”. Domnişorica însă, nu poate (încă) aprecia această jertfă. Asemeni mielului ce azi e un cojoc, Domnul Isus a venit pe pământ, S-a dezbrăcat de straiele Sale divine şi a îmbracat oamenii zdrenţuiţi. A venit la ai Săi, dar ei nu i-au gasit niciun loc de cazare. Pentru că-n ziua când s-a apropiat de telurici, comercianţii Betleemului moţăiau la focul afacerilor, Irod se-ncinsese de ură iar hangiul sorbea lângă sobă un ceai fierbinte al indiferenţei. Şi s-a născut… afară, în iesle şi-n frig. ”Noi, nu l-am fi tratat aşa!”, zumzăie viesparul contemporan. Serios?

Suntem la sărbătoarea Nativităţii, în anul 2010. Afară a nins, e vânt, e gheaţă pe uliţe, în oraşe, sunt ţurţuri la streaşini, e climă laponică în România. Ne-ngheaţă mâinile-n mănuşi şi faţa sub fulare groase, iar chiciura se aşează în straturi sub nas şi pe sprâncene. Dârdâim, tremurăm, clănţănim ori strângem din dinţi. Tragem de noi, de bocancii noştrii grei, înc-un pas, mai departe, încercând să facem pârtii prin omătul pufos. Şi prin iarnă.

De 2000 de ani S-a coborât Hristos Domnul pe pământ, dar omenirea trăieşte tot în iarna rece a vieţii. Avem şi azi propriii noştrii oameni în iarnă. Contemporani care pentru un aspect exterior mai puţin plăcut sau pentru un venit insuficient, rătăcesc încoace şi încolo, ca „porcii spinoşi la un picnic, nedoriţi şi neatinşi”, scria Max Lucado. Vizitaţi liceele ţării şi veţi vedea adolescenţi ce simt în ceafă vântul rece al respingerii. Sunt cei ce stau singuri în week-end acasă pentru că au ochelari cu dioptrii mari, pentru că au coşuri pe faţă, părul uns sau găuri în pantofi. Treceţi printre vilele din periurbanul marilor oraşe şi vedeţi garduri imense în spatele cărora nu e decât pustiul cofrat între betonul îngheţat şi ledurile din copacii fără frunze. Nu zgomote, nu strigăte, nu sănii, nu copii. Şi nicidecum prieteni. Cu toată încălzirea lor centrală, vilele şi locatarii lor ascund lapoviţa relaţiilor. Gândiţi-vă la părinţii ce stau cu nasul lipit de geamul cu flori de gheaţă, lungindu-şi ochii în aşteptarea pruncilor făcuţi mari şi plecaţi de ani buni la facultate, la bolnavii (chiar dintre creştinii evanghelici) ce stau sub păturile subţiri ale unui pat de spital, cu inima-ngheţată, neîmbărbătată. Ori la paraplegici, la bolnavii de SIDA, la chiriaşii gurilor de metrou, la malformaţi, la marginalizaţii societăţii, la cei evitaţi de „lumea normală”. Pentru ei primirea caldă e mai degrabă la cârciumi, la bodegi, căci bisericile nu le mai găseşte loc, chiar dacă Domnul Isus a găsit de mult căldura pentru ei.

E groaznic de frig în afara ekklesiei, dar şi mai mult ger e radiat înăuntru, în inimi, în suflete, din vina răcelii dintre noi. Bisericile noastre sunt pavoazate mai mult ca niciodată, dar toată împodobirea lor nu face creştinii decât mai glaciali. România e plină de ei. Unii au devenit ca sloii uriaşi ce curg nepăsători la vale. Alţii,  frigidere spirituale… Dragostea pentru semeni e rece, feţele emană priviri polare, iubirea faţă de săraci a îngheţat, iar fetiţele cu chibrituri sunt prea multe şi mor prea ades. Relaţiile mirenilor din biserici sunt mai mult de formă, îngheţate ca şi sfinţii din icoane. Încrederea în alţii a degerat. Se cântă colinde, dar nu se trăiesc, se vorbeşte despre Pruncul din iesle, dar nu despre Regele din inimă, se ţine o sărbătoare, dar se ignoră Sărbătoritul. Soţii trăiesc în relaţii de aisberg, iar seara adorm cu faţa la pereţii îngheţaţi. Fraţii, surorile, rudele, vecinii sunt înveliţi de bruma urii. Elevii geruiesc relaţia cu dascălii. Crivăţul din inimi, nepăsarea, egoismul, vărsarea de sânge, certurile, ambiţiile, perversiunile, cruzimea, lăcomia, L-au răcit de tot pe Emanuel. Oamenii devin din ce în ce mai reci, deşi nu sunt albi ca zăpada.

De unde-am învăţat să promovăm atâta frig? De ce cultivăm atitudinea polară? (Acolo, vara, soarele se vede zi de zi. Totuşi, stăpân este gerul)! De unde vine climatul de doftană, acest paradox într-o lume plină de lumini şi leduri, dar reci? De ce creşte banchiza singurătăţii, într-o lume în care suntem din ce în ce mai mulţi? Atât de mulţi şi atât de singuri! Şi gerul suflă cât mai aspru printre noi.

Toate acestea nu ne fac decât să strigăm: „În ieslea Betleemului ai fost Prunc în scutece sărace, dar Ţi-a fost mai frig decât astăzi Isuse?. Suntem îmbrăcaţi în cojoace pufoase de egoism, la căldura cărora colcăie autoapreciera şi automulţumirea. Dar tot ne este frig. Şi nouă, şi Ţie! Iartă-ne.”

De frigul de decembrie şi de zăpada iernii vom scăpa cumva: mai punem un lemn pe foc sau aşteptăm ca RADET-ul să dea drumul la căldură, dar „frigul din noi nu trece cu lemne sau gigacalorii” – scria Florin Ianovici, „ci cu o porţie din Cuvântul lui Dumnezeu pregătită la focul dragostei şi slujirii”.

E decembrie, se vinde la preţ redus, se cântă colinde, se ajută săracii, se duc cadouri la orfelinate, la azile de bătrâni. Oamenii încerca să fie mai calzi. Magia pluteşte în aer. Vrem să savurăm spiritul acesta. Şi, vorba unui pastor american „să ne rugăm pentru cei ce Îl privesc astăzi, să fie şi cei ce Îl caută în august” (Max Lucado). Fiindcă dacă El aude rugăciuni timide în gerul de decembrie, cu cât mai mult o poate face rugându-ne în fiecare zi.

Iubit popor al Lui Dumnezeu, ştiu că de Crăciunul acesta, praful magic al sărbătorii va sclipi din nou pe obrajii umanităţii. Dar tot atât de fugar ca anul trecut. De aceea vreau să vă reamintesc ce merită, ce avem, şi ceea ce voiam de fapt să avem: pe Isus Hristos. Locul Său nu (mai) este în frig, într-o iesle rece (El nu e Crăiasa Zăpezii, dar lacrimile Sale pot dezgheţa multe inimi). Locul Lui nu e nici pe o cruce, şi nicidecum ca Sărbătorit nu trebuie să rămână în nămeţi, afară. Lăsaţi-L să vă ningă în suflet zăpada iubirii. E albă, dar e caldă. Fără ea, nu puteţi învinge frigul. Iar iarna vieţii, e lungă…

 

Autor: Nicolae Geanta

Sursa: stiri.resursecrestine.ro

 

Despre

Citeste si:

De ce regatul creştin Ierusalim a căzut în mâinile lui Saladin, leul deşertului.

În 1187, regatul cruciat al Ierusalimului se afla în al 88-lea an. A fost descoperit …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

error: Content is protected !!