De ce suntem creştini?

Serialul „Istoria creştinismului românesc“  dezvăluie originile şi evoluţia credinţei în Dumnezeu pe teritoriul românesc, cu armonia şi conflictele dintre instituţiile bisericeşti reprezentative.

Publicăm acest nou serial datorită interesului manifestat de cititorii noştri.

Un interes firesc, dacă ţinem seama că-n anii regimului comunist, trecutul şi rolul bisericii au fost ocultate din manualele de istorie. Motivat, în plus, şi de încrederea acordată bisericii de către români care, conform sondajelor de opinie, conferă, constant, maximă credibilitate acestei instituţii şi armatei. Şi nu în ultimul rând de identificarea unei majorităţi covârşitoare a populaţiei României cu statutul de creştin. Căci după  datele recensământului din 2002 (cele din 2011 nefiind încă definitivate),  86,8% din români s-au declarat ortodocşi, 4,5% aparţin Bisericii romano-catolice, 3,7% sunt reformaţi, 1,5% – penticostali, 0, 9% – greco-catolici şi 0,6% – baptişti.

Interesul românului de azi pentru trecutul creştinismului  se armonizează preocupărilor instituţiilor religioase, teologilor, filosofilor, ideologilor şi oamenilor de ştiinţă care leagă viitorul omenirii de idealurile comunităţilor. Liantul acestora, afirmă mulţi, ar fi unul singur: credinţa. „Religia este cartea câştigătoare a evoluţiei” şi „singura expresie universală a cunoaşterii umane”, postulează Giuliano di Bernardo în recenta „Cunoaştere umană” (Editura Adevărul, 2012).  Şi practica teologică converge în direcţia aceasta.

După viziunea ecumenică a unirii bisericilor creştine

într-una singură, s-a organizat, la Chicago, în 1993, un Parlament al religiilor mondiale. Participanţii au promulgat la finalul întrunirii „Declaraţia pentru o etică mondială”. Singura în măsură să fundamenteze o ordine globală. O etică universală care nu minimalizează ori subminează credinţele existente, ci evidenţiază norme comune în relaţiile cu semenii, precum şi între oameni, Dumnezeu şi celelalte creaţii ale sale. „Să nu le faci altora ceea ce tu nu vrei să îţi facă ţie alţii” – au stabilit ca „regulă de aur” a acestei etici universale.

„Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”, după cum zice creştinul român. Alte patru „imperative” ar fi  temeiuri suficiente ale unui viitor dezirabil:  să nu ucizi, să nu furi, să nu minţi şi să nu săvârşeşti fapte necurate.  Despre rostul şi locul credinţei şi instituţiei Bisericii, prezentăm alăturat rândurilor acestora şi opiniile unor experţi în istorie, teologie şi sociologie.

Dar realizatorii serialului ce urmează  nu şi-au propus dezbateri şi aprofundări teologice şi filosofice asupra esenţei creştinismului, conflictelor  dintre credinţele, cultele şi bisericile creştine. Lăsăm acestea în seama cititorilor noştri, liberi să-şi exprime punctele de vedere şi să iniţieze polemici în formatul online al „Adevărului”.

În ce ne priveşte, am urmărit lucrările istoriografice de referinţă despre evoluţia creştinismului, relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi celelalte biserici creştine de pe teritoriul de azi al României, contribuţiile şi misiunea bisericii în strategiile politice, culturale şi sociale din diverse etape istorice. De ce suntem creştini, pe scurt şi cu alte cuvinte.

O istorie mai greu de scris şi de pătruns însă decât istoria statului, după cum  mărturisea şi Nicolae Iorga la începutul  veacului  XX.

86,8% din români s-au declarat ortodocşi la recensământul din 2002.

Omul – „chip” al lui Dumnezeu pe pământ

Ordinea lui a „a fi întru Dumnezeu” reprezintă starea normală a Omului ca ipostas conştient al cosmosului întreg. Această „stare normală” a întregii creaţii din ziua a 7-a este un dar al lui Dumnezeu, însă păstrarea ei reprezintă vocaţia originară a Omului, vocaţie prin care acesta devine interlocutorul lui Dumnezeu în ordinea creaţiei.

Despre această vocaţie vorbeşte Psalmistul când exclamă: „Voi sunteţi dumnezei, fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6). Aceasta înseamnă că poziţia omului în creaţie este unică. Întreaga creaţie se deschide şi se oferă ca dar, ca mediu al împlinirii Omului, iar omul o sfinţeşte, o transformă şi o umanizează, în măsura în care el se deschide şi se dăruie lui Dumnezeu.

„Şi a creat Dumnezeu pe Om (Adam) după chipul Său; după chipul Său l-a creat; a creat bărbat şi femeie” (Gen. 1, 27). Ceea ce trebuie să subliniem, plecând de la acest text, este faptul că Omul este „chip” sau o icoană a lui Dumnezeu pe pământ şi, ca atare, modul lui de existenţă umană aspiră după modul de existenţă al lui Dumnezeu. Există un mod de existenţă comun lui Dumnezeu şi Omului şi el se identifică în iubirea desăvârşită dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Conform hermeneuticii patristice, mintea este icoana Logosului lui Dumnezeu, iar inima este simbolul creaţiei sale. De aceea, de multe ori, relaţia dintre minte şi inimă este asemănată cu relaţia dintre minte şi mireasă. Cu alte cuvinte, mintea şi inima trebuie să treacă prin experienţa cununiei al cărei săvârşitor este, desigur, Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt”. Prof. univ. dr. Gheorghe Popa, prorector al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi

Statul român şi credinţa creştină

Începuturile statelor româneşti medievale s-au legat strâns de dezvoltarea vieţii religioase. Românii au păşit în istorie având în credinţa creştină una dintre pârghiile principale ale existenţei lor. Atât Ţara Românească, cât şi Moldova au fost state creştine şi s-au afirmat ca atare. Nu întâmplător, cei mai de seamă domni au fost şi importanţi ctitori.

Totodată, cele două state au marcat în Europa şi limitele ortodoxiei spre Vest. De la începuturile lor, ele  şi-au organizat Bisericile, iar ridicarea de lăcaşuri sfinte a însoţit mersul înainte în istorie al celor două ţări. Dacă în Transilvania românii n-au putut păstra statul în mâinile lor, în schimb şi aici Biserica ortodoxă şi-a păstrat poziţiile, revenind lui Mihai Viteazul ca în efemera sa stăpânire a Ardealului să întemeieze mitropolia ortodoxă a  acestei ţări.

Biserica a avut un rol de seamă în conservarea şi afirmarea statelor româneşti. Totodată, ea a avut un  deosebit rol cultural, mai ales că abia în epoca modernă statul îşi va asuma  sarcina răspândirii învăţăturii, până atunci acest rol revenind Bisericii în mănăstirile sale şi în ştiinţa de carte pe care o răspândeau slujitorii ei.  Tot atât de importante au fost activităţile cărturăreşti, iar apoi tiparul legat şi el de Biserică. Înalţi ierarhi, dar şi preoţi şi călugări au fost răspânditori ai credinţei, dar şi ai învăţăturii.

Nu puţini ierarhi şi slujitori ai Bisericii  au fost şi oameni de cultură, domnii găsind în ei sprijin şi sfat înţelept. Mai trebuie evidenţiat faptul că, prin această activitate  culturală, Biserica a fost un factor de unitate al românilor, ca şi al limbii. Domnii munteni şi moldoveni au acordat, de asemenea,  ajutorul lor şi lăcaşurilor sfinte din Imperiul Otoman.

Biserica ortodoxă a mers în pas cu naţiunea în veacurile XIX şi XX, când s-a făcut şi s-a desăvârşit România. Clerul a  fost prezent în marile momente ce au avut loc şi care au marcat şi importante mutaţii. Biserica a fost şi ea supusă procesului general de modernizare a societăţii româneşti. Prezenţa supărătoare a clerului  străin a fost înlăturată, dar  secularizarea n-a contribuit doar la recuperarea unui sfert din  teritoriul naţional, ci a afectat şi bunurile Bisericii. A avut loc  o accentuare a dependenţei ei materiale de Stat, deşi şi-a dobândit autocefalia, recunoscută în 1885 şi de Patriarhia constantinopolitană.

Odată cu desăvârşirea Unirii din 1918 s-a încheiat şi procesul de constituire a Bisericii Ortodoxe Române, putându-se crea Patriarhia Română.
Astăzi, ca şi ieri, Biserica este una cu corpul naţiunii, rolul ei în societate fiind de netăgăduit. Acad. Dan Berindei

“Clerul a fost prezent în marile momente ce au avut loc şi care au marcat istoria României. Biserica a fost şi ea supusă procesului general de modernizare a societăţii româneşti.”
Dan Berindei academician

Încrederea românilor în Biserică, posibile explicaţii

Cam de când se fac sondaje de opinie în România, Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere. Românii par a fi, cel puţin după standardele occidentale, un popor extrem de religios. O atestă şi faptul că proporţiile înregistrate la ultimul recensământ publicat în dreptul categoriilor „fără religie” şi „atei” însumează, în România, cea mai mică valoare din Uniunea Europeană (0,1%). Cu alte cuvinte, nu greşim mult dacă afirmăm că „toţi românii sunt religioşi”. În Parlamentul României se jură cu mâna pe Biblie, icoanele sunt omniprezente în şcolile de stat.

Dacă însă priveşti bulucelile şi înghiontelile deloc creştineşti de la fiecare expunere de moaşte sau distribuire de apă sfinţită („daţi numai câte una, să se ajungă la toată lumea!”), apar unele semne de întrebare. Întrebaţi de reporterii insistenţi, oamenii spun că se roagă pentru sănătatea lor şi a copiilor, pentru o viaţă mai bună, să-şi păstreze/recapete slujba/iubitul şi alte asemenea împliniri, mai mult sau mai puţin nobile.

În general, participantul la asemenea manifestări aşteaptă ca, în schimbul unei anevoioase prestaţii, să primească un ce beneficiu. Uite, Doamne, eu postesc, stau la rând, tremur de frig, îmi julesc genunchii; Tu, în schimb, alină durerile provocate fiului meu de boala căreia medicii nu-i dau de leac, convinge patronul să‑mi mărească leafa, găseşte un bărbat bun pentru fiica mea. E un fel de troc cu divinitatea, asemănător în esenţă mai degrabă cu jertfele aduse de vânătorii amazonieni înainte de a pleca la vânătoare. Întreaga poveste e redusă la o simplă relaţie funcţională (acţionez – se produce efectul dorit). Aş spune deci că aserţiunea corectă nu e că românii sunt religioşi, ci mai degrabă mistici.

O altă ipoteză care ar putea explica plasarea bisericii în topul instituţiilor care se bucură de încredere, urmată de obicei de armată, ar putea porni de la tipul de organizaţie reprezentată. Biserica, ca şi armata, sunt organizaţii cu ierarhii stricte, impuse de la vârf către bază, în care ordinul este executat fără şovăire („nu cerceta…”). Dacă coroborăm aceste elemente cu tipul de conducător preferat (şi votat) de regulă în România, despotul luminat, avansăm către ideea că, din păcate, conaţionalii noştri manifestă, chiar dacă nu o declară direct, o periculoasă apetenţă către totalitarism.

www.adevarul.ro

Despre

Citeste si:

Știința confirmă că viața începe chiar din momentul fecundării

Comunitatea științifică continuă să aducă dovezi pentru a demonstra că viața începe încă din momentul …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

error: Content is protected !!