Ce înseamnă pentru creștini „miracolul Învierii”

„Strigăm oaselor uscate: «Prindeţi viaţă! Prindeţi viaţă!» / Strigăm inimilor moarte: «Înviaţi! Înviaţi!» Să vedem ridicându-se din cenușă o armată”. E așa de bogat în figuri de stil cântecul din care am extras aceste versuri, încât probabil că dacă am alege la întâmplare un om de pe trecerea de pietoni și i l-am pune la căști, să îl asculte, nu ar înţelege prea mult din el.

Asta și pentru că piesa are o încărcătură culturală foarte nișată, biblică. Versurile fac referire la un pasaj din Vechiul Testament în care Dumnezeu îi dă profetului Ezechiel o viziune deosebită și cutremurătoare.

În faţa ochilor lui se întinde o vale macabră, plină de oase umane, amestecate și care păreau să fi fost acolo de multă vreme. Ezechiel trece printre ele, uimit de cât de multe sunt, iar Dumnezeu îl întreabă: „Fiul omului, vor putea oasele acestea să învieze?” „Doamne Dumnezeule, Tu știi lucrul acesta!”, îi răspunde Ezechiel.

Aici se vede înţelepciunea și încrederea profetului care recunoaște că, omenește vorbind, e imposibil ca acele schelete disparate să redevină fiinţe vii. Răspunsul lui Ezechiel cuprinde însă și recunoașterea implicită a faptului că Dumnezeu are capacitatea de a înfăptui ceva atât de înfricoșat ca readucerea la viaţă a unor morţi. Înţelepciunea stă în faptul că răspunsul lui cuprinde și rezerva realizării că, deși are această capacitate, Dumnezeu ar putea să nu dorească să ducă un asemenea miracol la realitate.

Însă nu degeaba i-au fost arătate acele lucruri. Dumnezeu urmează să îl implice pe profet într-o manifestare extraordinară a puterii divine. Îi poruncește lui Ezechiel să le prorocească oaselor că vor învia. Ezechiel face întocmai cum i s-a spus și un vuiet înfiorător, urmat de un cutremur face oasele să se recompună. „M-am uitat”, scrie Ezechiel „și iată că le-au venit vine, carnea a crescut și le-a acoperit pielea pe deasupra.” O descriere uimitor de cinematică dacă ne gândim că, potrivit propriului raport, cartea trebuie să fi fost scrisă cu aproape 600 de ani înaintea lui Christos.

Corpurile nu erau însă suficiente pentru înviere. Așa că Dumnezeu îi spune lui Ezechiel să „vorbească duhului” și să îi transmită că „așa vorbește Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceștia ca să învieze!”. Ezechiel face întocmai și, fără să înţeleagă încă ce se întâmplă în jurul lui, vede cum „a intrat duhul în ei și au înviat și au stat pe picioare; era o oaste mare, foarte mare la număr.”

Dumnezeu îi explică profetului la ce asistase: „Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată că ei zic: «Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea, suntem pierduţi!»”. Acesta este fundalul peste care Dumnezeu pictează în culori noi și vii speranţa pentru poporul Lui, abătut de necazuri: „vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul meu, și vă voi aduce iarăși în ţara lui Israel. Și veţi ști că Eu sunt Domnul când vă voi deschide mormintele și vă voi scoate din mormintele voastre, poporul meu! Voi pune Duhul meu în voi și veţi trăi; vă voi așeza iarăși în ţara voastră și veţi ști că Eu, Domnul, am vorbit și am făcut.”

Pasajul acesta, de o poezie îngemănată nefiresc de frumos cu claritatea, se găsește în capitolul 37 al cărţii Ezechiel. Dar mesajul lui depășește graniţele cărţii și se revarsă, de fapt, de pe paginile întregii Biblii. Este esenţa Evangheliei, vestea bună a creștinismului, de la începutul timpului.

Minciuna

Atunci când le-a arătat primilor oameni câte lucruri fascinante pot face cu viaţa lor, Dumnezeu le-a spus că, orice ar fi, să nu mănânce din „pomul cunoștinţei binelui și răului”, ca nu cumva „să moară”. Însă Evei i-a susurat la ureche ispita: „hotărât că nu veţi muri” și mușcătura ei, apoi cea a lui Adam au fost debutul suferinţelor omenirii. Probabil oricine citește istoria aceasta relatată în cartea Geneza observă că, în ziua în care au mâncat din pomul cunoștinţei binelui și răului Adam și Eva nu au murit ci, aparent invers, au avut trăiri pe care nu le mai simţiseră până atunci: rușine – unul faţă de celălalt și faţă de Dumnezeu –; lipsa controlului, pe care au încercat să o compenseze făcându-și diverse stragegii: să se ascundă, să se îmbrace cu frunze, să caute vinovaţi; regretul copleșitor atunci când Dumnezeu face apel la sinceritatea lor încă vie, prin întrebări simple și care urmăreau să facă anamneza căderii în păcat. E interesant că primul studiu de caz din istoria psihologiei umane a fost unul privind anxietatea: Adam și Eva erau speriaţi de necunoscutul care le stătea în faţă, conștienţi că încălcaseră înţelegerea lor cu Creatorul mâncând din fruct.

Putem doar să ne imaginăm cât de dezolată trebuie să fi fost Eva realizând că experienţa magică pe care aștepta să o trăiască mâncând din pom era de fapt o prăbușire sufletească nemaisimţită în completa lipsă de sens a ceea ce făcuse. Sau cât de șocat trebuie să fi fost Adam de noile coordonate ale vieţii lui, radical transformate în rău de mâncarea unui fruct banal, investit însă cu semnificaţia simbolică a ascultării lor faţă de porunca lui Dumnezeu. Însă poate că niciodată până atunci nu se simţiseră mai vii: adică nu conștientizaseră responsabilitatea uriașă a faptului de a fi, de a lua decizii, de a suporta consecinţe.

Nu au murit în secunda în care au luat prima înghiţitură. Deci Șarpele avusese dreptate. Totuși, să vezi cum din Paradisul în care te-ai născut e ferecat în spatele unor porţi pe care nu mai poţi intra, și cum totul în jurul tău trăiește pentru ca apoi să se degradeze, să afli că primul tău copil l-a ucis pe al doilea și că acum este sălbatic ca fiarele câmpului, să știi că în curând îţi va suna ţie însuţi ceasul… este pură agonie. Deci Șarpele minţise.

Născuţi morţi

Mult mai rău decât să mori otrăvit instantaneu de fructul interzis este să mori torturat clipă de clipă, să putrezească sufletul în tine și să trebuiască să trăiești așa până mori. Ba încă să știi că tot ce poţi transmite mai departe copiilor tăi e doar acest mucegai spiritual, care îi va îmbrăca pe toţi, din ce în ce mai mult, până ce, într-un final, nu va mai fi nicio diferenţă între fiii tăi și îngerii izgoniţi din Ceruri din pricina răzvrătirii de la începuturi. A trăi cu groază e defapt a fi un mort în viaţă.

Dumnezeu însă nu și-a abandonat creaţia în haosul existenţial în care aceasta a pășit de bunăvoie. Fiindcă intenţia lui creativă fusese aceea ca omul să nu cunoască răul, el a modelat sufletul omului după coordonate incompatibile cu moartea. Nu în sensul că sufletul ar fi nemuritor, ci în sensul că tot ce e în sufletul omului se revoltă faţă de ideea de moarte. Gândul că murim, că cei dragi vor muri ne trezește un amestec de repulsie, regret și frică în ciuda încercărilor de a ne educa să o vedem ca pe o finalitate firească a fiecărei vieţi.

Din perspectivă evoluţionistă, moartea e benefică pentru evoluţia vieţii: cei slabi mor, cei puternici le iau locul și prosperă. Așa trebuie să stea lucrurile. Din punct de vedere creștin însă, moartea este o aberaţie. Este o infecţie neintenţionată, incompatibilă cu alte componente de bază ale vieţii: cu comuniunea, cu iubirea, cu fericirea și, mai ales, cu proverbialul dor după nesfârșit. Creștinismul empatizează cu revolta sufletului împotriva morţii și îi oferă speranţa că moartea nu e ultima oprire.

Atunci când Adam, ca reprezentant al familiei omenești, a aflat de la Dumnezeu Însuși care sunt consecinţele păcatului comis de oameni, el a aflat și că există o cale de a vindeca tot răul produs. Nu avea să fie însă o cale ușoară, deși Dumnezeu i-a promis că îl va conduce pas cu pas pe drum, respectându-i totodată deplina libertate pe care i-a dat-o la nașterea omenirii. Pe acest drum comun, omul avea să sufere tot, iar Dumnezeu avea să sacrifice tot. Nimeni nu ieșea în avantaj. Însă drumul era inevitabil și absolut necesar pentru ca între Dumnezeu și om să se reconstruiască ceea ce a fost dărâmat prin trădare: încrederea. Așa s-a scris istoria de suferinţă a omului, în agonie fizică și sufletească. Dar Dumnezeu S-a ţinut de cuvânt și a suferit lângă om.

Promisiune ţinută

De Paște, comemorăm faptul că Dumnezeu Și-a ţinut promisiunea și că nu și-a cântărit nicicum eforturile pentru salvarea omenirii, ci a dat tot ce avea mai scump, pe Fiul Lui, pentru ca salvarea să poată fi posibilă. Aici este esenţa Evangheliei și vestea bună transmisă omului care conștientizează cu frică și regret că s-a născut mort faţă de lumea ideală – de Paradisul pe care Îl intenţionase Dumnezeu – și că nu poate ajunge acolo decât dacă înviază.

Dar cum poate învia ceva mort? Cum poate un om cu o natură înclinată spre păcat să înfăptuiască ceva cu adevărat bun, nepătat de intenţii sau interese egoiste? E o întrebare care are, chiar în acestă formă un ecou în Biblie: „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un leopard să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” Raţional, răspunsul ar trebui să fie „nu”. După toate evidenţele, un mort nu poate învia și din ceva rău nu poate ieși ceva bun. Însă realitatea lui Dumnezeu contrazice uneori raţiunea.

Ezechiel, un om ales de Dumnezeu să înţeleagă cum lucrează Dumnezeu, a fost martorul imposibilului: a văzut o mare de oase devenind o mare oaste. Astfel a înţeles că Dumnezeu poate și vrea să intre în cimitirele speranţelor noastre moarte și să le cheme din nou la viaţă. Moartea și învierea Fiului Lui este revelaţia supremă a acestei realităţi. Dumnezeu și-a oferit drept garanţie propria viaţă (Iisus e Dumnezeu) ca dovadă că vrea și poate să ne învieze.

Apostolul Pavel insistă mult pe acest subiect, pentru că este unul de viaţă și de moarte, și la propriu și la figurat. El spunea creștinilor din Roma, și rămâne valabil chiar și pentru creștinii din România de azi, că „până în ziua de azi, toată firea suspină și suferă durerile nașterii. Și nu numai ea, dar și noi (…) suspinăm în noi și așteptăm (…) răscumpărarea (…)”. Da, omenirea suferă și nu există nimeni scutit. Nici chiar creștinii, doar că ei sunt alinaţi de încrederea în promisiunea lui Dumnezeu că îi iubește și îi va vindeca, îi va răscumpăra. „Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi”, zice Pavel. „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre cei morţi locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va învia și trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuiește în voi.”

Raţiunii îi e greu să creadă acest lucru, pentru că nu a mai văzut niciodată un om înviind. Dar speranţa poate crede. De ce? Pentru că, prin definiţie, speranţa este acea perseverenţă în încredere care nu se bazează pe dovezi. Zice și Pavel: „o nădejde care se vede nu mai este nădejde: pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui?” Ce se vede e dovedit, nu e sperat. Speranţa înseamnă „să nu vezi, și să crezi”.

Niciunul dintre noi nu a văzut ce a văzut Ezechiel. Niciunul dintre noi nu L-a văzut pe Hristos înviind și mormântul gol. Însă lucrul acesta ne face în stare să sperăm. Dacă am fi văzut totul, am fi fost doar unii care certifică starea de fapt. Însă fiindcă nu am văzut, creștinismul nostru înseamnă capacitatea de a spera, de a avea încredere. Este idealul către care ne împinge religia noastră: acela de a deveni fiinţe care deși atunci când au văzut nu au crezut (Adam în Paradis) să ajungă ca, chiar și atunci când nu văd (noi astăzi) să spere, să creadă și să Îl iubească pe Dumnezeu așa cum omul nu L-a mai iubit niciodată. Acesta este miracolul pe care Dumnezeu Îl face prin Înviere.

semneletimpului.ro

Despre infoCrestin

Citeste si:

New York Times: Îşi pierd religiile esenţa spirituală?

Religiile moderne au ajuns să prezinte care diferă foarte mult de cele exprimate de fondatorii …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

error: Content is protected !!