Amintiri de Crăciun

Una din rănile sufletului meu de copil, încă nevindecată de trecerea anilor, o am din primii ani de şcoală, când un dascăl ateu l-a batjocorit în faţa clasei pe Pruncul Isus. Nu credea în El şi ne-a interzis să mergem la biserică la acel Crăciun înveşmântat şi troienit de zăpezi. S-a răsturnat o lume. A pierit o bucurie pură. S-a spart o oglindă eternă în inima mea.

Cu sufletul rănit, ca un porumbel scăpat din ghiarele uliului, am venit acasă de la şcoală în acea după masă de Ajun. Zăpada scârţâia sub cizmele mele de gumă, burduşite cu ciorapii de lână pe care mi-i împletise bunica. Pe uliţă mirosea a cozonaci calzi, a untură proaspătă din cazanele unor vecini care tăiaseră porcul. Aerul rece cu aburul acestor bunătăţi îmi pătrundea adânc în plămânii saturaţi de mirosul de motorină cu care se ungeau în fiecare săptămână duşumelele şcolii. Păşeam tăcut şi amărât alături de Licu, prietenul şi vecinul de uliţă.

Acasă, mama şi bunica trudeau de zor. Cozonacii cu nucă şi mac trebuiau înveliţi în ştergare, aşa calzi cum îi scoseseră din cuptor. Sarmalele erau pe foc. Tata curăţa din greu zăpada din curte, iar bunicul tăia lemne. “Ca să nu treacă iute” lemnele, bunicul nu le tăia decât atunci când era nevoie de ele. Atunci scutura zăpada de pe trunchiul unui stejar ucis astă vară, şi-l cresta cu ferestrăul de mână, încet, bătrâneşte, după care crăpa lemnele destul de groase, din acelaşi motiv; “ca să nu treacă iute”. Din cauza acestui obicei al lui, bunica mă ruga de fiecare dată (ea nu poruncea, mă ruga frumos), să-i tai nişte aşchii mai subţiri ca dimineaţă să poată aţâţa focul în sobă. Şi o făceam, pentru că pe bunica n-o puteam refuza niciodată. Apoi, noi copiii, aveam o slujbă de făcut înaintea căderii serii, să aducem un coş cu mere, din gămada din curte. De sub tuleii de cucuruz şi sub mormanul de paie şi frunze aduse din pădure special pentru acoperirea merelor, apucam câte un măr prin tunelul îngust pe care-l astupam la loc de fiecare dată. Ionatanele şi batulele erau brumării şi transpirate în căldura casei şi erau bune şi zemoase că ne stătea gândul tot la ele.

Se lăsa Crăciunul peste sat ca o bucurie. Odată cu căderea întunericului, se auzeau pe uliţi colindele copiilor. Ba chiar oamenii mari din sat formau grupuri de colindători. Vor bate curând şi la poarta noastră şi bunica avea o traistă mare, plină de colaci, special făcuţi pentru colindători, cu toate că în restul anului mâncam şi mălai, că grâul ni-l luaseră tovarăşii la cote. Noaptea aceea era lungă. Nu reuşeam să stau până dimineaţă şi să primesc şi eu colindătorii, deşi aşa mi-am propus de fiecare dată.

Dimineaţa, mama ne trezea pe toţi cu o cântare de Crăciun. Aşa somnoroşi ne îmbrăca cu hăinuţele noi cumpărate de tata de la oraş. El lucra la oraş şi pleca în fiecare dimineaţă la cinci şi venea seara la opt. El era din clasa muncitoare, pe când bunicul era ţărănime muncitoare, aşa ne-a explicat tovarăşul învăţător. Apoi ei erau strâns uniţi în lupta lor împotriva cui, n-am înţeles niciodată prea bine. Dar era bine că se înţelegeau de minune. Plecam la adunare pe jos, tocmai la marginea cealaltă a satului. Adunarea era la fratele Sandriţa, într-o casă neterminată pe dinăuntru, pentru că adunarea cea nouă ”au demolat-o comuniştii”, aşa spunea mereu bunicul. Au vrut-o cămin cultural şi fraţii n-au voit ca să joace nepocăiţii în biserica zidită cu truda şi bănuţul lor. Au venit nişte ţigani cu un steag roşu şi ne-au demolat biserica. De atunci ne adunam la fratele Sandriţa.

La adunare am fost mai atent ca până atunci la citirea Bibliei de către fratele Danu şi am înţeles că Irod îl ura pe Isus, că preoţii Îl urau şi ei şi s-au supărat nevoie mare când nişte magi i-au adus daruri Pruncului Isus. Doamne, ce mulţi Îl urăsc pe Isus! Şi dascălul nostru. Şi comuniştii, şi preoţii, şi irozii…
Mi-am liniştit sufletul tulburat de ura aceasta, când i-am auzit pe fraţi cântând: “O ce veste minunată…” Cânta şi mama cu lacrimi de bucurie în ochi. Cânta şi tata în fanfara bisericii. Cânta şi bunicul. Bucuria lor mi-a liniştit furtuna sufletului şi la amiază, în jurul mesei, eram fericit de-a binelea alături de ai mei. Doamne ce bine-i de Crăciun să fii înconjurat de ai tăi care te iubesc! Şi care-L iubesc pe Isus.

sursa: lascaupetru.wordpress.com

Despre

Citeste si:

SOCANT! Drepturile sexuale ale musulmanilor asupra femeilor crestine

Înainte să o violeze pe fetiţa ne-musulmană de 12 ani, luptătorul statului islamic îi explică …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

error: Content is protected !!