Am fost violată cu brutalitate când aveam 16 ani. Însă avortul a fost mult mai îngrozitor

Cu câteva zile înainte de a împlini 17 ani, am mers la prima mea întâlnire. Eram încântată. El juca fotbal și era foarte popular. Am luat masa împreună și apoi am vizionat un film. Era încă devreme așa că ne-am mai plimbat puțin cu mașina prin zonă. Am mers la ferma familiei sale să vedem caii. Prima mea întâlnire, care părea un vis, s-a transformat curând într-un coșmar, când el m-a violat cu bestialitate într-un șopron.

sad_woman_fall_810_500_55_s_c1

Inițial nu am spus nimănui; mă amenințase că dacă voi spune cuiva voi regreta, că îmi va face viața un coșmar, că nu mă va crede nimeni. După câteva săptămâni, i-am povestit totul unei prietene. După ce am mai vorbit cu câteva persoane și am aflat că el răspândise propria sa variantă referitoare la cele întâmplate, nu m-a mai crezut nimeni. Oamenii în care aveam încredere, pe care îi iubeam și care ar fi trebuit să mă susțină nu au făcut-o. Am început să neg întreaga poveste și să încerc să mi-o scot din minte.

Nu m-am gândit prea mult la posibilitatea de a fi însărcinată deoarece în concepția mea (total eronată) nu puteam rămâne însărcinată în urma unui viol. Abia când am început să am anumite simptome mi-am dat seama că aș putea fi însărcinată. Am mers de una singură într-un oraș vecin să îmi cumpăr un test de sarcină, pentru ca nimeni din orașul meu să nu știe și am făcut testul în baia unei benzinării. Mă gândisem dinainte ce să fac în cazul în care va ieși pozitiv. Aveam numărul de telefon al unui centru pentru femei însărcinate, credeam că este vorba despre o clinică în care se fac avorturi. Stând singură acolo, în baia benzinăriei, eram extrem de speriată și  de furioasă. Eram furioasă pe Dumnezeu, Îl întrebam „Cum ai putut permite să mi se întâmple așa ceva”. Eram furioasă pe mine  însămi pentru  că m-am pus într-o situație de așa natură.

Am sunat la centrul pentru femei însărcinate de pe un telefon public și mi-au spus că pot veni chiar în acea zi, ceea ce  am și făcut. Drumul până acolo a durat aproape o oră. În acel moment nu aveam încredere în nimeni, așa că nu am spus nimănui. Simțeam că acest lucru le-ar fi confirmat ceea ce credeau deja despre mine, că am inventat povestea cu violul. Am mers la acest centru, crezând că este o clinică în care se fac avorturi și speram să pot face avort chiar în acea zi.

Personalul de acolo a fost atât de amabil. Mi-au spus tot ceea ce știam deja despre viața din pântecul meu. Nu am simțit nicio clipă că m-ar judeca. Mi-au spus că se fac ecografii doar în anumite zile ale săptămânii și că ar trebui să mă întorc peste două zile. Plângând, le-am spus că îmi era foarte teamă, că nu puteam să dau ochii cu oamenii și că oricum voi merge la o altă clinică să fac avort. Mi-au spus că sunt oricând binevenită acolo, indiferent ce decizie iau. Au trecut 17 ani de atunci și încă am o relație apropiată cu unul  dintre consilierii de acolo.

Mă îngrozeam la gândul  că voi fi ridiculizată, că va trebui să țin piept zvonurilor răspândite de violator și deja mă simțeam copleșită de bârfele care îmi stricau reputația, așa că în aceeași zi am mers la o clinică de ginecologie unde să pot face avort. Dacă atmosfera din centru fusese caldă și primitoare, aici era cu totul diferit. În interiorul clinicii totul era rece și steril. Mai erau și alte persoane care așteptau, însă nu se priveau între ei și ignorau pe cât posibil prezența celorlalți. I-am explicat recepționistei de ce venisem și mi-a spus că medicul mă putea vedea chiar atunci, însă va trebui să fac programare și să revin a două zi pentru operație. I-am zis că nu mai pot lipsi încă o zi de la școală, așa că a stabilit să fiu operată chiar în acea zi.

Nu mi-au pus niciun fel de întrebări. Tot ce conta era că aveam banii cu care să plătesc procedura. Nu le-a păsat nici măcar că venisem singură. A fost cea mai îngrozitoare experiență din viața mea – mai rea chiar și decât violul. Îmi repetam în sinea mea că totul va fi bine, că ceea ce făceam era justificat pentru că fusesem violată, că voi trece peste asta. Nici măcar eu nu credeam toate acestea, dar încercam să mă conving pe mine însămi. Îi spuneam lui Dumnezeu că era numai vina Lui. Eram atât de furioasă în momentul acela. Cu toate acestea, eram conștientă de faptul că în pântecul meu de află un bebeluș. știam că viața apare chiar în momentul conceperii, însă cu mintea mea de 17 ani, nu am făcut legătura.

Medicul a estimat că sarcina ajunsese undeva la 14-16 săptămâni așa că au folosit ecograful în timpul procedurii. Monitorul era întors ca să nu pot vedea. Nu știu dacă a fost vorba despre o defecțiune sau dacă asistenta a făcut o greșeală, dar am auzit bătăile inimii bebelușului și abia atunci am înțeles ce se întâmpla de fapt. I-am cerut medicului să se oprească, dar mi-a spus că era prea târziu. Eram amețită din cauza anesteziei. Asistenta m-a ajutat să mă îmbrac. Se grăbeau pentru ca aveau nevoie de spațiu. Nu eram încă în stare să mă mișc sau să merg, dar nu le-a păsat că aveam dureri sau că sufeream. Nu s-au oferit să mă ducă până la mașină și nici măcar nu au întrebat dacă are cine să mă ducă acasă.

Am stat în mașină și am plâns două ore înainte să mă pot gândi măcar să conduc până acasă. Nici nu ar fi trebuit să mă urc la volan. Din perspectiva societății, problema era rezolvată. Ar fi trebuit să mă simt ușurată și gata să îmi reiau viața, însă nu mă simțeam deloc așa. Îmi amintesc că am avut un dialog cu mine însămi, un fel de discuție între bine și rău și îmi spuneam că: „Ai făcut ce trebuia. Nu aveai altă variantă, nu-i așa? Cei mai mulți oameni vor înțelege.” și totuși în același timp îmi spuneam: „Îţi dai seama că era un bebeluș. Cum ai putut face așa ceva? Ești o persoană îngrozitoare.” Mă gândeam că nu mai pot fi o creștină adevărată.

Mulți ani, am făcut tot ce am putut ca să uit de durere. Abia dacă îmi amintesc anii de facultate pentru că beam tot timpul. De asemenea, mă luptam cu o tulburare de alimentație și sincer nu știu cum am supraviețuit.  Poate doar prin bunăvoință lui Dumnezeu. Am continuat să merg la biserică în tot acest timp, dar mă simțeam moartă pe dinăuntru și mă întrebăm: „Cum ar putea Dumnezeu să mă iubească? Cum ar putea să mă ierte vreodată pentru că mi-am omorât copilul?”

După multe ședințe de terapie, am încetat să mai beau și tulburarea de alimentație s-a diminuat. Ne-am concentrat o perioadă asupra violului și asta m-a ajutat, însă abia dacă am menționat subiectul avortului. Terapeutul meu chiar mi-a spus la un moment dat: „ Ai făcut ce trebuia să faci în această situație pentru că ai fost violată.”

Am întâlnit un tânăr creștin la biserică și am hotărât să nu facem sex până în noaptea nunții. Simțeam că am avut parte de suficientă mizerie în viața mea și îmi doream să fac lucrurile așa cum trebuie din respect față de Dumnezeu. De-a lungul timpului, am continuat să mă confrunt cu depresie și tulburări de alimentație.

Încă de când am avut acea experiență cu centrul pentru femei însărcinate am știut că vreau să mă implic în genul acesta de activitate. În a treia duminică din ianuarie, biserica noastră cinstește viața ca dar oferit de Dumnezeu (Sanctity of Human Life) și am profitat de această ocazie pentru a-i spune pastorului că cel mai apropiat centru care oferă consiliere tinerelor însărcinate se află la o oră distanță și că avem nevoie de un astfel de centru în zonă. El a simțit că Dumnezeu mi-a trimis acest gând și m-a încurajat să înființez un centru local. Am adunat câțiva oameni și am început să ne organizăm pentru deschiderea noului centru. În acest scop am vizitat mai multe centre pentru a vedea ce servicii oferă. Așa am aflat de programul de consiliere post-avort. Am început să citesc despre sindromul post-avort și mi-am dat seama că aceasta este marea mea problemă. Totul avea sens.

Acum câțiva ani, am citit un studiu al Bibliei realizat pentru femeile care au trecut printr-un avort și, în cele din urmă, am înțeles și am acceptat iertarea și iubirea lui Dumnezeu. Într-un final, am scăpat și de tulburarea de alimentație. Mai am momente în care mă confrunt cu depresia, dar este suportabilă și nu îmi mai controlează viața. Acum am început un program de consiliere post-avort în cadrul centrului nostru și îndrum alte femei pe drumul către vindecare.

Sunt aici pentru a vă spune că avortul nu este o soluție. Nu face decât să transforme o situație dificilă și dureroasă într-una și mai dăunătoare. Eram îngrozită în timpul operației de avort. Întrebam în continuu ce urma să se întâmple și nimeni nu părea că vrea să îmi răspundă. Privind înapoi, cred că se grăbeau ca nu cumva să am șansa să mă răzgândesc. Mulți ani după aceea am suferit de anxietate și uneori chiar atacuri de panică ori de câte ori auzeam ceva ce semăna cu bătăile inimii. Mult timp nu am știut care este cauza. Abia câțiva ani mai târziu, când eu și soțul meu așteptam primul nostru copil, am făcut legătura între stările de anxietate și anumite sunete.

Am trăit în propriul meu iad, până când am găsit iertarea lui Dumnezeu și vindecarea. Durerea pe cere am simțit-o în toți acești ani ar fi putut să mă omoare la propriu. Am suferit de depresie. Au fost momente când m-am gândit să îmi tai venele, crezând că asta mă va elibera de durerea din interiorul meu. Au fost momente când m-am gândit să îmi iau viața și aproape că am făcut-o. Am  crezut sincer că tulburarea de alimentație mă va ucide și chiar îmi doream acest lucru. Simțeam că merit să sufăr și să nu am parte de o viață fericită din cauza a ceea ce am făcut.

Vreau ca oamenii să audă povestea mea. Trebuie să o fac cunoscută indiferent cât de greu îmi este. În noaptea aceea mi s-a întâmplat ceva îngrozitor. Apoi oamenii cei mai apropiați m-au trădat. A fost extrem de dureros, însă nu se compară nici pe departe cu durerea, vinovăția, rușinea, regretele sau ura față de mine însămi care m-au copleșit în anii de după avort. În acel moment am considerat că decizia mea este justificată deoarece nu fusese alegerea mea să mă aflu în acea situație – am rămas însărcinată în urma unui viol. Știam că în pântecul meu se află o viață, dar m-am gândit că modul în care a fost creată îmi justifică alegerea. Niciodată nu m-am înșelat mai tare. Avortul afectează femeia la fel de mult, indiferent dacă bebelușul a rezultat în urma unui viol sau nu. Lucrând la centru, am discutat cu multe femei care au făcut avort și am înțeles ca durerea este aceeași. Nu există nicio diferență. Rezultatul final este același.

Mă rog ca, făcând cunoscută povestea mea, alte victime ale violurilor să aibă curajul să vorbească, astfel încât violul să nu mai poată fi folosit ca motiv pentru menținerea în legalitate a avortului. Îl iubesc pe acel bebeluș și sufăr pentru moartea lui, la fel cum aș face pentru oricare dintre ceilalți copii ai mei. Mă gândesc în fiecare zi câți ani ar fi avut și cum ar fi arătat. Nu știu dacă aș fi crescut-o sau aș fi dat-o spre adopție, dar este nedrept că nu a avut o șansă la viață. Chiar  dacă viață ei a fost curmată în urma unui avort, asta nu înseamnă că a fost neînsemnată și, spunând povestea noastră, mă asigur că viața ei nu a fost în zadar și că oamenii își vor aminti de ea.

Tammy este soție și mamă a doi copii, coordonatoare a programului de consiliere post-avort, se află la conducerea unui centru pentru femei însărcinate și acum este blogger pro-life pentruSave the 1.

Traducere: Daniela Sandu pentru stiripentruviata.ro

Despre infoCrestin

Citeste si:

Confesiunile unui fost spion al Statului Islamic: Ei te învaţă cum să urăşti oameni

Fără nicio îndoială, organizaţia extremistă sunnită Statul Islamic (SI) a devenit inamicul public numărul unu …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

error: Content is protected !!